• Circulus vitiosus

    Faptele din credinţă întăresc credinţa. Credinţa produce fapte.
  • Sfat

    De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă.

    (Întîia Epist. către Cor. a Sf. Ap. Pavel - Cap. 10)

  • singurătate

    "dacă apropierea vă e departe,atunci depărtarea vă este deja printre stele." (R.M.Rilke)
  • leagăn

    Căci ce milă e aceea care nu ia în braţe pentru a legăna? (Exupery)
  • amprente

  • degete

  • Categorii

  • urme pe frunte şi-n palmă

  • RSS De prin lume adunate

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • iunie 2018
    L M M J V S D
    « aug.    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    252627282930  
  • Reclame

Recomand!


Bookblog.ro lansează secţiunea specială de Ştiinţe Umaniste şi Religie!

    De ce? Fiindcă s-ar putea ca din cauza atâtor informaţii pe care le devorăm zi de zi să asimilăm fără a înţelege cu adevărat. Să uităm că undeva, în umbră, legi ascunse ale lumii funcţionează neîntrerupt. Deci, nu ne propunem să găzduim discuţii abstracte, să croşetăm teorii inutile, să rămânem cuminţi în perimetrul prejudecăţilor sau să oferim tratamente definitive, ci să generăm o întâlnire – oameni şi cărţi – în care să surprindem împreună din frumuseţea lumii de dincolo de ecranul televizorului…

http://www.bookblog.ro/stiinte-umaniste-religie/

Reclame

despre natură, schimbări şi dragoste


    „Eu cred, îl auzii pe baci Vasile, că şi în viaţa plantelor, a copacilor mai ales, a avut loc o schimbare de rost. Până acum, copacii tindeau spre cer, scopul lor era să atingă maximul de înălţime, cu maximul de frunze şi lumină. Mai nou, pare-se, noima creşterii lor s-a schimbat. Scopul nu mai e în coroană, ci în rădăcini. Acestea să fie cât mai puternice, cât mai adânc înfipte în pământ. Copacul se va tăia, se va vinde, codrul se va pustii, dar rădăcinile, ele între ele, mai grăiesc amintindu-şi. Un copac, domnule profesor, moare de trei ori: întâi când îl retează ferăstrăul mecanic, apoi, agonizează îndelung până-i putrezesc frunzele, crengile. Abia când i se topesc în humă rădăcinile toate (care pot să rămână vii şi zece ani după tăierea pădurii), atunci putem zice că acel copac a murit de tot şi cu totul… Ei, asta-i viaţa: securea nu iartă, nu ştie de milă. Numără şi calculează. Eu, când aud cuvântul „celuloză”, mă îngrozesc şi mă închin: văd frumoasele noastre păduri, codrii noştri toţi transformaţi în directive şi discursuri, văd munţi întregi pierind în deşertăciunea a ceea ce se scrie azi ca să poată fi uitat mâine…”

    „… într-o zi, de pildă, mi-a spus: Vasile, află că pământul a obosit. Florile se nasc obosite, parcă ştiu din mugure ce este toamna, când va fi iarna. Albinele mele au momente de delăsare, lene, lehamite. Nu e vorba de vreo boală. E un semn. Sfârşeala nu a cuprins numai oamenii, ci şi întreaga fire, poate şi stihiile toate. O albină care trece pe sub un fir de înaltă tensiune, pe lângă un megafon sau cap de primar propagandist, cade ca trăsnită, fără nici o explicaţie ştiinţifică… Natura, mi-a spus Moşul, s-a săturat de oameni; vrea să scape de specia asta de floare gingaşă şi sinucigaşă… Poate că şi Dumnezeu, privind de sus minunea asta care a fost pământul nostru cu toate darurile sale, îşi întoarce acum privirea către fiarele pădurilor, către muşte şi scoici. Avem semne că nici Iadul nu e mulţumit de modul cum îi realizăm planificările. Nu i-a reuşit nici „Omul Nou”, în care şi-a pus atâta nădejde. Pleavă şi vorbe-n vânt. Am văzut draci ruşinându-se, am văzut drac plângându-ne de milă.”

    „Va veni o toamnă, domnule profesor Candid, când această îngâmfată, stupidă şi iresponsabil-egoistă Europă nu va mai număra bobocii valorilor şi culturii sale multimilenare, ci va culege roadele trădărilor, afacerilor, concesiilor, indiferenţei laşe şi scârbei distanţate cu care a privit spre jalnic neputincioasa noastră zvârcolire. Nu vreau să mai trăiesc până atunci. Pe pielea noastră s-a experimentat până la ce limite pot coborî frica, crima, umilirea – pe pielea lor se va vedea cât de fricoşi, milogi şi concesivi, de trădători şi trădaţi vor fi fiii liberalismului creştin şi nepoţii Declaraţiei drepturilor omului. Un singur om nu poate înjuga pe aproapele său: pentru aceasta este nevoie de un stat. Cu ajutorul lor moral şi financiar, avem un stat care nu e nici naţiune, nici societate. O idee schizo-mesianică s-a transformat, sub ochii întregii inteligenţe europene, într-o utopie poliţienească înarmată pînă în dinţi, pentru ca acum, iată, în locul unui minimum de bunăstare şi libertate, deaspura întunericului, spaimei şi foametei, să fie ridicat, sărbătorit şi beatificat un simplu Portret însoţit de toate cele 666 de superlative ale lui. Ultimele capete ce ar fi fost capabile de a analiza, sintetiza şi spune cu curaj cele câteva adevăruri generale de diagnostic şi pronostic au dispărut fără urmă şi urmaşi. Ţăranii intră în pământ, peisajul se retrage în pustiu, folclorul şi limba, murdărite şi jignite, seacă şi se compromit. Tinerii noştri bravi (ca şi cei din Occidentul lor, de altfel) nu cred în absolut nimic: cuvintele „politică” sau „convingere” sau „viitor” îi lasă indiferenţi ca pe nişte scoici golite de furnici.”

    „La noi, îmi spunea ea, şi o auzeam şi acum şoptindu-mi de aproape, la noi căsniciile se leagă din ochi, nu prin cuvinte. Oamenii se văd, se recunosc, se iau de mână. Nici un cuvânt despre dragoste, nici un jurământ. Se aşează la casa lor, intră în griji, fac la copii, se închină, îmbătrânesc, încep să se uite spre munte, aşteptând cu rost şi cuviinţă sfârşitul cel de obşte. Cel mai frumos cuvânt de dragoste ce se rosteşte sub şindrilele sau prunii ăştia, o singură dată în viaţă, ar fi următorul: „Bărbate, aş vrea să mor înaintea ta!…” Vezi paltinul acela tăiat? Pe sub pământ, rădăcinile îi sunt încă vii, el continuă a trăi încolăcit de rădăcinile celui tăiat. Se spune vreun cuvânt, e nevoie de vreo juruinţă? Nimic. Dragostea, la noi, aici, nu e chin, nici întrebare, nici reciprocă scurmare şi pândă. Dragostea e tăcere, e umbră şi vis. E mai-mult-decât-cuvânt: e noimă şi rost, primire şi trimitere; e muntele alb sub care vom plesni ca mugurii, într-o altă veşnicie…”

(Adio, Europa! – I.D. Sîrbu)

Alt fragment e aici.

O recenzie excepţională la această carte o găsiţi acilea. Realizată de Silviu Man.

despre cărţi, cultură şi alte lumi


   Cărţile vechi au caracter, nu mai pot fi reeducate. Iar timpul muzicii clasice e timp smuls pieirii, mântuit.

Silviu Man: Apropo de Paganini, Chopin şi Brahms, spuneaţi că aţi dori ca fiii Dvs. să vă moştenească şi pasiunea pentru muzica clasică şi anticariate. La ce bun aceste două pasiuni în vremuri aşa moderne?
Mircea Platon: Sălile de concert şi anticariatele sunt locuri unde timpul industrial se suspendă (asta dacă nu trimite primăria o echipă de muncitori silitori care să-şi facă de lucru cu ciocanul pneumatic, în preajma Ateneului sau a Filarmonicii, în paralel cu un cvartet de coarde). Am fost dintotdeauna un paseist, mi-a plăcut prezentul care vorbeşte despre trecut şi trecutul prelungit în prezent. M-am format printre oameni şi cărţi vechi. Cărţile vechi au caracter, nu mai pot fi reeducate. Iar timpul muzicii clasice e timp smuls pieirii, mântuit.
Silviu Man: V-aţi trăit adolescenţa lucrând ca factotum la o editură, Agora, fondată de tatăl Dvs. Ce importanţă a avut acea perioadă în viaţa Dvs.?
Mircea Platon: Acea perioadă a fost cea mai frumoasă etapă a vieţii mele. Şi nu e vorba numai de faptul că s-a petrecut între 17 şi 24 de ani. Nu a fost numai entuziasm adolescentin, a fost şi bucuria de a găsi oameni adevăraţi, de a dezgropa ceea ce comuniştii încercaseră şi mai încercau încă să ascundă. A fost, ca şi în cazul anticariatelor, energia pe care ţi-o dă epifania trecutului. Aşa i-am întâlnit pe Pan M. Vizirescu şi pe Ovidiu Papadima, pe care i-am şi publicat, alături de alţi interbelici precum Grigore Tăuşan, Ion Petrovici, Ernest Bernea, Ion Şiugariu sau Coriolan Gheţie. Aşa am apucat să-i cunosc pe Romulus Vulcănescu, pe Axente Sever-Popovici, sau pe minunatul pictor şi creator de muzeu Horia Bernea. Nu ne-am publicat cărţile cu subvenţii de la stat sau de la „fundaţii”. Am fost adevăraţi „mici întreprinzători”. Aşa am cunoscut şi „bucuriile” monopolului statului sau foştilor securişti în (ne)difuzarea cărţii, şi holurile kafkiene şi birocraţii scămoşi ai Ministerului Culturii, am învăţat ce greu îi e micului întreprinzător în România, am învăţat despre cum a funcţionat monopolul marilor edituri după 1989, am învăţat ce studenţi frumoşi şi dornici de învăţătură am avut imediat după 1989. Nu a fost numai o experienţă intelectuală, ci o experienţă de viaţă care mă fereşte acum de excesele elitiste ale „intelectualilor” care nu pot face nici un pas fără acompaniamentul unui cor birocratic, al subvenţiilor sau al unei liste de semnături de-ale fârtaţilor. Am învăţat singurătatea editorului de cursă lungă. Şi chiar dacă editura Agora a dispărut la capătul a aproape zece ani de activitate, continuu să editez, să „plasez” şi să descopăr manuscrise şi cărţi interesante. Continuu să practic guerilla culturală. Nu m-am predat încă.

Vinovaţi de acest interviu: bookblog.ro şi Silviu Man.

continuarea interviului