• Circulus vitiosus

    Faptele din credinţă întăresc credinţa. Credinţa produce fapte.
  • Sfat

    De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă.

    (Întîia Epist. către Cor. a Sf. Ap. Pavel - Cap. 10)

  • singurătate

    "dacă apropierea vă e departe,atunci depărtarea vă este deja printre stele." (R.M.Rilke)
  • leagăn

    Căci ce milă e aceea care nu ia în braţe pentru a legăna? (Exupery)
  • amprente

  • degete

  • Categorii

  • urme pe frunte şi-n palmă

  • RSS De prin lume adunate

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Iunie 2017
    L M M M V S D
    « Aug    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    2627282930  

Sânziene


Preluare: Muzeul Taranului Roman

Articol de Irina Nicolau

Puţine sunt sărbătorile mari care nu dedică strămoşilor momentul ajunului. În felul acesta funcţia integratoare a sărbătorii se realizează pe deplin, morţii şi viii întâmpină sărbătoarea împreună.

24 iunie: Sfântul Ion de Vară; Sânzienele (Drăgaica)

24 iunie e altă sărbătoare compusă din straturi. În funcţie de zonă, unul sau altul dintre staturi are rolul principal. În Bucovina, de pildă, Sfântul Ion de Vară se bucură de o ţinere specială, fiind identificat cu Sfântul Ioan cel Nou, ale cărui moaşte se află la Suceava. Oamenii merg acolo în pelerinaj. Există texte scrise care se referă la minunile acestui sfânt – cum a pedepsit el, pe ecleziarhul care a furat din darul oamenilor pentru biserică. Legende transmise pe cale orală povestesc cum Sfântul era păstor şi tatăl lui îl vedea des stând cu privirile pierdute spre cer, rugându-se şi râzând. Odată l-a întrebat ce vede, şi băiatul i-a spus să-şi pună piciorul peste piciorul lui. Atunci tatăl a văzut cerul deschis şi pe Dumnezeu ţinând în mână tunetul care arată ca un bici împodobit cu flori. În alte locuri, greutatea sărbătorii este dată de relaţia cu Sânzienele, nişte zâne bune care zboară noaptea prin vazduh. Mai ales în noaptea dinspre sărbătoarea lor, sunt foarte generoase: dau noroc pentru holde, pentru sănătate. Devin rele numai dacă le supără oamenii.
De Sânziene, fetele culeg florile albe sau galbene numite sânziene şi îşi împletesc din ele cununi şi cingători.
Cingătorile sunt purtate peste zi, iar seara sunt puse la uscat pentru leacuri şi cosmetice. Cununile se pun pe casă, fiecare membru al familiei are cununa lui. După felul în care se usucă, sunt luate de vânt sau cad, cununile vestesc cine va avea noroc peste an, cine se va căsători, cine va muri.
De Sânziene se strâng plante de leac. Până la Rusalii plantele nu erau bune, erau ciupite de Iele. Acum se culeg pentru tot felul de boli, tot felul de vrăji. În această noapte găseşti mai uşor iarba fiarelor care descuie lacăte. Sunt mai multe procedee. Unul dintre ele este aşa: iei un lacăt, îl legi cu o sfoară şi îl târâi după tine prin iarbă, noaptea în câmp. Când auzi că s-a desfăcu, înseamnă că lacătul a dat peste iarba fiarelor. De Sânziene este interzis să te scalzi.
În alte locuri din ţară, sărbătoarea se numeşte Drăgaică. Câteva fete frumoase se fac Drăgăici. Una dintre ele se îmbracă în mireasă. Ea are puteri deosebite, dă bob grâului, miros florilor… După ce a fost Mireasă-Drăgaică, fata nu se poate căsători timp de trei ani. De trei ani are nevoie să se cureţe de forţele luminoase cu care s-a impregnat într-o singură zi! O altă variantă de Drăgaică se face cu patru fete, dintre care două îmbrăcate bărbăteşte.
La românii din Balcani, sărbătoarea se numeşte Taghiani. Fete, căldări cu apă împodobite cu flori în care s-au pus bijuterii de argint, căntece…

De obicei, Biserica sărbătoreşte ziua morţilor sfinţilor, adică ziua naşterii lor pentru viaţă veşnică. Uneori însă e sărbătorită şi ziua de naştere a sfântului. Este cazul Sfântului Ioan Botezătorul, cel numit în cărţile religioase „Luceafărul” pentru felul în care pregăteşte naşterea „Soarelui”, Iisus Hristos.
Sărbătorită în 24 iunie, naşterea cea peste fire a lui Ioan – căci Elizabeta îl aduce pe lume la bătrâneţe – pregăteşte apropiata minune a naşterii din Fecioară.

Noaptea Sfântă la ţară


   În noaptea de sâmbătă, după ce toate pregătirile s-au încheiat , după cântatul cocoşilor de la miezul nopţii, oamenii se primenesc să meargă la biserică. Se spală pe faţă cu apă în care au pus un ou roşu, o monedă de argint şi busuioc. Pun haine noi şi curate. Iau cu ei o pască şi ce mai vrea fiecare şi se duc la biserică. Acasă rămân numai neputincioşi. După ce preotul anunţă Învierea şi le dă lumină, oamenii se îmbrăţişează. Se întorc cu lumânarea aprinsă acasă şi o sting de grindă, desenând acolo, cu fum, semnul crucii.
    Se reântorc în zori, când pasca este sfinţită în curtea bisericii. Cei mai mulţi pun sub pască o deseagă în care găseşti: ouă, slănină, brânză, cârnaţi, unt, sare, făină, piper, usturoi, busuioc, tămâie, sineală… (până şi sineală!). Unele dintre ele devin leacuri peste an. Din anafura de Paşte se pune în sarea vitelor, se dă câinelui să nu turbeze. Dacă un şoarece ar mânca din această anafură s-ar face liliac. Îmi vine în minte un banc cu un copilaş care a urcat în turla bisericii şi a văzut un liliac. Dă val-vârtej în salon şi strigă: mamă, am vazut în clopotniţă un îngeraş! Hotărât lucru, imaginarul satului şi al oraşului diferă.
    Masa pentru Paşte se aşează cu grijă. Morţii mănâncă din pomenile care se fac pentru ei: ouă roşii, colac, caş şi miel.

Irina Nicolau

Buna Vestire ( Blagoveştenie). Ziua Cucului


      În această zi se sărbătoreşte vestea cea bună adusă Fecioarei Maria de către trimisul lui Dumnezeu, îngerul Gavriil: „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvantată eşti tu între femei…căci ai aflat har de la Dumnezeu. Şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus…..Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea, şi Sfântul care se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema”
       25 martie e sărbătoare mare. Se zice că într-un an Buna Vestire a căzut în aceeaşi zi cu Paştele. Preotul s-a dus de cu noapte în biserică şi a citit liturghia Paştelui, dar de Buna Vestire nu a pomenit nimic. Şi oamenii aşteptau să se facă ziuă şi nu se mai făcea. Erau acolo mai mulţi preoţi şi unuia i-a trecut prin cap să facă slujbă şi pentru Buna Vestire. Pe loc s-a făcut lumină! Dar n-a fost lumină de dimineaţă, pentru că soarele era deja la amiază.
       Să munceşti de Buna Vestire este un păcat de neînchipuit. Cică dacă ar măcina unul mălai şi din mălai ar face o mămăligă pe care ar arunca-o în apă, peştii care ar mânca din ea ar muri. Dacă ar pune mămăliga pe pomi, pomii n-ar rodi. Ouăle ouate în această zi nu sunt bune de clocit. Nici împerechere făcută între animale în această zi nu e bună. Se duc vitele la păscut. Se fac focuri în livezi şi grădini, se afumă pomii. Hainele se scot în curte la aerisit. Oamenii se spală pe corp cu apă de nea ca să scape de purici. În această zi se dezleagă limba păsărilor şi începe să cânte cucul.
        Multe se fac în această zi. Amintesc în treacăt că vânătorii, în anumite locuri, merg la biserică şi iau anafură. Fac o gaură într-un pom, pun anafura în ea, astupă şi ţintesc. Glonţul va nimeri drept în anafură şi va curge sânge. Peste an, vânătorul va fi un ţintaş bun.

Povestea cucului

        Se zice că pe timpuri Cucu avea pene de aur şi pe nevasta lui o chema Sava. Şi Sava s-a iubit cu privighetoarea. Cucu s-a supărat şi i-a spus că pleacă. Plină de părere de rău, Sava l-a întrebat unde să-l caute, iar el i-a spus că va fi pe undeva (nu i-a spus unde), de la Blagoveştenie până la Sânziene. De atunci, Sava îl caută peste tot, strigând: cucu, cucu, timp de o lună. Aşa că pasărea pe care o vedem şi o auzim cântând nu este Cucu, ci nevasta lui, Sava.
       Într-o altă legendă este vorba de doi gemeni. Pe unul il cheama Cucu. Fratele lui îl căuta mereu. Se crede că, după şapte ani, cucul se preface în uliu.

(Irina Nicolau)

Alexie, omul lui Dumnezeu. Ziua Şarpelui


    În această zi (17 martie) se deschide pământul şi încep să iasă gângăniile. Pământul se va reînchide de Ziua Crucii. De Alexii oamenii curăţă pomii din livadă şi pescarii mănâncă de dimineaţă, pe inima goală, un peşte viu ca să aibă peste an noroc. Tot acum broaştele încep să orăcăie. Fiind şi ziua şarpelui, există o atenţie specială faţă de acest animal ambiguu: periculos, dar nu întotdeauna, animal şi totuşi născut din ou, care moare greu, face rău vitelor etc. Relaţia cu şarpele trebuie păstrată sub control. În această zi nu ai voie să-i spui pe nume. Dacă te referi la şarpe trebuie să zici: cel care se târăşte, cureaua, domnul, Vasile. Broaştele se bucură de aceeaşi atenţie – li se spune iepe. În cazul în care omul greşeşte şi rosteşte de Ziua Şarppelui cuvântul şarpe, să spună descântecul:

Idiţă, idiţă,
Ţine-te de pieliţă.
Pieliţa de carne,
Carne de os,
Osul dă veninul jos
Descântecul să fie de folos.

Povestea lui Alexie

    Dumnezeu tocmai curăţise pământul de gângănii şi lighioane şi le pusese într-un cufăr. Trece Alexie pe acolo. Dumnezeu îl întreabă unde se duce şi el răspunde că spre mare. Atunci, foarte bine, zice Dumnezeu, ia şi cufărul acesta şi aruncă-l în mare. Cără Alexie cufărul, îl cără, dar curiozitatea îi dă târcoale. Ajuns la mare, nu mai poate, îl deschide. Lighioanele ţâşnesc şi se risipesc pe pământ. Omul încercă să le adune. Ca să-l pedepsească şi, în acelaşi timp, ca să le poată aduna mai bine, Dumnezeu îl preface în cocostârc.

Măcenicii


de: Irina Nicolau
   Un om semăna mazăre în ziua celor 40 de Sfinţi. Sfinţii l-au văzut şi au mers cu pâra la Dumnezeu. Lui Dumnezeu i s-a făcut milă şi le-a cerut să fie îngăduitori, să-l ierte, ba mai mult, fiecare să-i sporească recolta. Omului i s-a înmulţit recolta de 40 de ori şi s-a bucurat. Al doilea an, în aceeaşi zi, lăcomia îl trimite din nou pe câmp. Sfinţii îl văd iar şi iar se duc la Dumnezeu cu plângere. Acum Dumnezeu le spune să nu-l mai ierte şi fiecare să-i dea pentru păcatul lăcomiei câte o săptămână de boală. A bolit omul timp de 40 de săptămâni. Nici n-a putut să-şi culeagă mazărea…

    Femeile fac măcenici pe care îi numesc sfinţişori sau bradoşi. Sunt în formă de om (opturi) sau de albine. Îi duc la biserică şi îi împart la săraci. Tot acum fac un fel de turtă în chip de om fără ochi, numită Uitata. Ea se dă copiilor s-o mănânce cu miere şi se face pentru morţii care, din greşeală, n-au fost pomeniţi peste an. De Măcenici se fac şi focuri din gunoiul strâns din casă şi din curte. Tinerii sar peste foc. Cu o cârpă arsă, se afumă gospodăria. Tot în această zi este bine să se pornească aratul! Aşa spun unii, şi aşa o fi… Totuşi mă mir, pentru că legenda cu omul ce semăna mazărea de Măcenici înfăţişa nişte sfinţi neiertători faţă de cei care nu le ţin ziua. Oricum, pământul din prima brazdă trasă în sat este foarte căutată de vrăjitorie, fiind foarte bun pentru farmece.

Mărţişor adevărat


de Irina Nicolau. (poveste povestită aici.)

Pentru început, am să desenez un şnur cu doi canafi la capete. În timp ce eu desenez, tu să răsuceşti în gând două fire de mătase, unul roşu şi unul alb. Şi acum vine întrebarea:
– Ce e mărţişorul ???
– Ştie toată lumea, ai să-mi răspunzi, un obicei strămoşesc, un semn de primăvară, îl pui în piept de 1 martie, îl oferi…
– Generalităţi! Am să-ţi explic. E firesc să ştii mai mult, măcar până la genunchiul broaştei.

Toată complicaţia vine din faptul că mărţişorul face parte din calendar. Calendarul este un fel de hartă. Hărţile sunt făcute ca să te orientezi în spaţiu. Calendarele te ajută ca să nu te pierzi în timp. Hărţile noi scot din joc pe cele vechi. În cazul calendarelor, situaţia este diferită de cauza sărbătorilor.

În sate sărbătoarea de 1 Martie se numea Mărţişor, Baba Dochia sau Dragobete cap de primavara. Mărţisor, după numele lunii, Baba Dochia după cuvioasa muceniţă Evdochia, serbată de Biserică în această zi şi Dragobete după numele unei sărbători care, în anumite zone, se ţinea în ziua de 24 februarie. Era sărbătoarea îndrăgostiţilor, ziua în care se împerechează păsările, un fel de Sfântul Valentin la români. Ca să contribuie parcă printr-o undă de coerenţă, unele legende îl prezintă pe Dragobete ca pe fiul Babei Dochia. Legendele despre Baba Dochia sunt numeroase. În multe locuri din ţară ele se leagă de originea unor izvoare sau stânci. O femeie moare urcând primăvara, prea devreme, la munte. Şi de aici, variaţiuni. Femeia poate fi tânără sau bătrână, buna sau rea. Din variantele cele mai numeroase voi produce un rezumat.

A fost cândva o babă care avea o noră. Dacă avea o noră, putem presupune existenţa unui fiu. Baba nu scapă nici o ocazie ca să-şi năpăstuiască nora. Odată, la un 1 martie a trimis-o să spele lână şi nu oricum, ci s-o facă albă dacă era neagră şi, dacă era albă s-o facă neagră. Pe noră o ajută Dumnezeu, Christos, Sfântul Petru, un voinic sau un înger. Succesul norei o face pe babă să creadă că a venit primăvara. Îşi pune 12 cojoace de blană şi urcă împreună cu oile la munte. Acolo, fie că este prea cald, fie că este prea frig; plouă şi ninge, de se udă cojoacele. În ambele cazuri le dezbracă, rând pe rând. Când rămâne în cămaşă vine gerul şi o îngheaţă. Sloiul se preface mai apoi în stâncă. Cu adevărat pasionante sunt amănuntele pe care le furnizează variantele. De pildă, Baba Dochia ia uneori la munte şi pe fiul său, Dragobete. El îngheaţă primul. Din gură îi curge un sloi de gheaţă. Mama, supărată, strigă la el: „Eu mor de frig şi tu cânţi la fluier?” Alteori, oamenii o avertizează că în martie timpul este schimbător.

Şi am ajuns şi la şnurul de mărţişor… Femeile răsuceau fir alb şi roşu de lână, bumbac sau arnici. Firul se leagă la gâtul sau la mâna copiilor. Sunt locuri unde purtau mărţişor şi fetele tinere şi chiar nevestele, aşa scrie Simion Florea Marian. Tot el avertizează că obiceiul începe să se piardă în Moldova şi Bucovina. Adică pe la 1900, se pierdea deja. Îl citează pe N. Ganea care deplânge pierderea obiceiurilor la 1873. Marian menţionează practica de a atârna o monedă de şnur. Şnurul era purtat pentru noroc şi sănătate. Fetele îl purtau ca să nu aibă tenul pătat. Îl „dezbrăcau” cu socoteală (începe nebunia variantelor zonale) la 7, 9, 12, zile după 1 martie când înfloreşte vişinul sau trandafirul când sosesc berzele sau rândunelele; în ziua de 40 de mucenici; de Sfântul Gheorghe. Mărţişorul se îmbracă dimineaţa, înainte de răsărit şi se „dezbracă” soarele fără să te vadă soarele pentru că te înnegreşte. Alte informaţii ne indică practici şi mai interesante. Se spune că femeile leagă mărţişor nu numai la copii, ci la toţi membrii familiei, la porc, la cornul vitei, la cloşcă, la doniţă… Adică protejează prin cercuri magice tot. Înainte să dispară, la sate a pătruns moda mărţişorului împletit din fire de mătase. Îl făceau fetele, foarte des, pentru feciori. Un amănunt pe care l-am omis: în unele locuri, cu banul de mărţişor se cumpăra vin roşu şi caş pe care tinerii le mâncau de Sfântul Gheorghe la iarbă verde. Diferenţele dintre mărţişorul din sat şi cel de la oraş s-au accentuat în ultimele două sute de ani. La 1800 era şnur şi monedă, atât la oraş cât şi la sat. La începutul secolului al XIX-lea ce descoperă oraşul? Răzuieşte o faţă a banului de argint şi scrijeleşte 18… Nu îmi amintesc o mie optsute şi cât, era în prima jumătate asecolului. Am văzut mărţişorul la Manin Vulpe. Urmează moda brelocurilor de aur, de argint, pentru cei mai amărâţi de dublé. Brelocuri cu semne de noroc: trifoi cu patru foi, purceluş cărţi de joc, zaruri. Tinerii le oferă, fetelor pe care le iubesc. Aşa eşuează mărţişorul în câmpul amorului. Acum intră în repertoriul mărţişorului. Doamne, câte inimioare am mai văzut, inimioară cu lacăt, inimioară cu floare, inimioară străpunsă de săgeată, inimioară pe plic, pe calendar, inimioară pe scăriţă, inimioară cu inimioară..! În prima mea copilărie, adică prin anii ’50 situaţia se prezenta aşa, din ce îmi aduc aminte. Mamele puneau mărţişoare la fetiţe. Râdeam de băieţii cu mărţişor. Fetiţele făceau între ele schimb de mărţişoare. Uneori mai dădeau şi profesoarelor, dar nu era nebunia de acum. Femeile în toată firea mai primeau mărţişoare de la soţi şi colegi de serviciu, dar le purtau puţin. Cele mai multe erau din mărgele, lemn şi mărgeluşe.

Vin comuniştii tot mai tare cu laicizarea. De mărţişor nu se prea leagă. Tablă, sticlă, plastic… Oamenii caută ceva mai deosebit. De aur şi argint nu poate fi vorba. Valoarea începe să fie dată de „creaţia” artistică. Fac mărţişoare tot felul de pictori şi arhitecţi. Cei mai mulţi sunt studenţi. Începe perioada în care mărţişorul se confecţionează din orice şi poate să semnifice două mărgele şi o pană, o scoică lipită pe un carton, flori imortele stropite cu sclipici, o tăbliţă găurită, repet, orice. În deceniul nouă mărţişorul este ambalat într-un plastic transparent. Uneori nici nu poţi să-l scoţi de acolo, în loc săl pui în piept îl aşezi în vitrină. În paralel magazinele pregătesc cadouri preambalate cu adaos de marţişor, soluţie comodă pentru cine nu ştie să aleagă. Din 1978, se vând mărşişoare şi pe stradă. Ies studenţii de la arhitectură şi cei de la arte frumoase ca să-şi facă bani pentru vacanţe la doi mai. Pe urmă iese oricine. Centrul de creaţie al Municipiului autorizaţie pentru producător. Mărţişoarele „se strigă”. În reclame se fac aluzii timide, la lipsa de carne, brânză, ouă, la lipsa de tot. În anul 1987, am numărat în Piaţa Amzei peste 200 de tarabe. Erau vânzători care vindeau marfa într-o valiză diplomat, alţii pe o masă pliantă. Poliţiştii fojgăiau aruncând priviri de stăpân. După revoluţie, în primii doi ani, interesul pentru mărţişor a scăzut. Deşi, să nu uităm, în 1990 se vinde mărţişorul cu portretul lui Petre Roman. După 1993, afacerea începe să meargă din nou. S-a încheiat cariera mărţişorului de cooperativă, vândut la stat. S-a încheiat şi cu magia. Mărţişorul a devenit ocazie de a da plocon cuiva care altfel ar primi greu. E vremea lui orice şi a lui oricum. Oamenii se refugiază în afacerişi joacă. Cândva, oamenii credeau că o babă a urcat la munte cu 12 cojoace şi a îngheţat. Acum nu mai cred. Şi nici nu vor mai crede vreodată. Tot ce pot e să cunoască povestea. Atât.

Sfântul Haralambie


de Irina Nicolau

   În icoane apare ţinând ciuma de lanţ. Pentru că a fost păstor, protejează vitele.

   Se zice că în vremea când Dumnezeu împărţea pravila fiecărui sfânt, Haralambie a întârziat. Ca să nu-l lase să plece cu mâna goală, Dumnezeu i-a dat o căţea legată la gât cu un lanţ de aur. Pentru el, în unele locuri, femeile fac un colăcel; după ce îl coc, îl rup în patru bucăţi pe care le aruncă în cele patru vânturi. Altele, goale puşcă, fug în jurul casei de trei ori, dimineaţa, la prânz şi seara. De casa lor nu se mai apropie necuratul. Cine ţine morţiş să lucreze în această zi poate să scarmene lână.

Sursa: MŢR