• Circulus vitiosus

    Faptele din credinţă întăresc credinţa. Credinţa produce fapte.
  • Sfat

    De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă.

    (Întîia Epist. către Cor. a Sf. Ap. Pavel - Cap. 10)

  • singurătate

    "dacă apropierea vă e departe,atunci depărtarea vă este deja printre stele." (R.M.Rilke)
  • leagăn

    Căci ce milă e aceea care nu ia în braţe pentru a legăna? (Exupery)
  • amprente

  • degete

  • Categorii

  • urme pe frunte şi-n palmă

  • RSS De prin lume adunate

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Aug    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031

Straja


La porțile Ceriului – cu Grigore Leșe

de Părintele Mihail

Mare mi-a fost bucuria azi, la prânz, când, pe TVR Cultural, l-am revăzut și l-am admirat pe Grigore Leșe cu invitații lui într-un nou episod din emisiunea ”La porțile Ceriului”. De fapt, fiecare episod este o întâlnire filmată ”pe viu” cu ”oameni înțelepți, care păzesc și îndeplinesc ritualuri străvechi, oameni care țin rânduiala lumii și care ne ajută să credem că încă se mai poate trăi normal și frumos”. Minunate dialoguri! Deloc regizate, discuțiile despre viața locuitorilor din satele românești curg liber, atingând specificul satului, numele, tradițiile, înțelepții comunității, apoi preocupările oamenilor, munca, portul, cântecele (și ce frumos cântau nișe bătrâni sau bătrâne, liber, fără dublarea orchestrei, cu glasul ori cu fluierul!), rânduiala mesei în familie… Masa are, iată, în străvechimea și-n gândirea oamenilor curați de prin sate, un caracter liturgic, de împreună-participare, nimeni nu mănâncă singur… Chiar și ciobanul, pe munte, își împarte pita cu cânele – sluga lui…

Realizate în satul Straja, dialogurile lui Grigore Leșe cu sătenii de astăzi mi-a confirmat că încă mai sunt oameni ”cumsecade”, adică în rânduiala firii, care văd lumea frumoasă și se integrează în mersul cuminte al naturii și al Bisericii. Pentru că ”fără credință nu faci nimic, nimic, nimic” – spunea un cojocar de acolo.

Mi-a plăcut, de asemenea, ”tratamentul” acestui om:

”Dimineața: miere, un măr și jumătate de ocă de ceai din diferite buruieni… pe zi trebuie să bei două oca de ceai ca să meargă corpu’ bun… La amiază: carne, oauă, borș, peștie… – Și horincă, nimic? (întreabă Grigore Leșe) – Horincă? Huuuh! La ce, să mă duc eu la doctor? Cine e doctoru’? Otravă, să-mi otrăvesc corpu’…”

Fiecare emisiune, fiecare plimbare prin câte un sat, fiecare discuție cu oamenii, poartă pecetea naturaleții, a simplității spontane și a frumuseții sufletului românesc, pe care omul curat, tradițional le are imprimate în gândirea și în viața lui de zi cu zi. Ce frumos ar fi să aducem frumusețea și naturalețea aceea și în viața noastră, adesea sufocată de tehnică și artificialitate!…

Iată aici emisiunea pe care o recomand cu bucuria regăsirii unor rădăcini în satul românesc:

http://www2.tvr.ro/webcast/WebPlayer2.php?file=rtmp://perthro.tvr.ro/rec/DATA-2010-05-03-9-52.flv&name=LA%20POR%C5%A2ILE%20CERIULUI.

Iar aici este arhiva tuturor emisiunilor lui Grigore Leșe:

http://www.tvr.ro/emisiune.php?id=602#.

Anunțuri

suntem oameni!


   „Omul acesta mic şi slab are uneori străfulgerări minunate. Făptura sa firească este ordonată suprafiresc, existenţa sfinţită de o respiraţie divină.
    Noi suntem oameni! Toţi deschişi unei bolte de lumină, în care se scaldă puterile ascunse ale lumii şi de unde fiecare dintre noi, după puteri şi îndemnuri proprii, culegem ce ni se cuvine.
   Noi suntem oameni! Centre de iradiere din armonie şi aspiraţie sublimă. Pe făptura noastră dublă şi disponibilităţile ei, se poate împlini aici un rost superior, în sensul veşnicei alcătuiri.
   De ce, atunci, merge omul pe fondul său subuman?
   
Omul este o mare speranţă şi o mare deznădejde. Fiinţă stranie, infirmă şi capricioasă, el te supune tuturor surprizelor. Cred că Dumnezeul creştin, care a pus în plămada omului libertatea, este întristat peste măsură de pustiul vieţii noastre. El, care aşteaptă colaborarea la opera divină, în creaţie. După modelul Golgotei, oamenii ştiu însă crucifica ori de câte ori cineva luptă pentru spirit şi manifestă o imagine divină.
   Inteligenţa umană este în general mediocră, iar starea sa interioară, mizerabilă. Când privim mai îndeaproape pe fratele om, cu greu putem înlătura un sentiment dezolant, mai ales că eşti şi tu om, neştiind de unde să începi şi unde să termini, de poţi sau nu să-l judeci.
   Câţi dintre oameni caută cu mintea sensul lucrurilor şi propria sa taina? Câţi dintre ei pot prinde jocul formelor şi câţi se pot opri, sprijinindu-se pe stâlpi ce nu se năruie?
   Privită din ţarcul strâmt al celor mai mulţi dintre oameni, lumea noastră, lumea dorită, este cu totul insuportabilă. Ar putea veni o reparaţie, dar omul n-are timp şi îi este teamă de efort. Senzaţia mereu înoită şi tare; atât aşteaptă.
   Când vezi omul manifestându-se, nu ştii cum să-ţi împarţi sufletul între admiraţie şi dezgust, între bucurie şi tristeţe. Nu ştii ce să faci cu el, de unde să-l iei şi unde să-l situezi şi mai ales nu ştii dacă să te angajezi în compania lui, pentru că ai în faţă toate răscrucile. În ochii săi de azur poţi descoperi noaptea, în aspiraţia sa înflăcărată, păcatul.
   Că omul este un adevărat izvor de energie a lumii şi vieţii este firesc şi bine, dar a pierdut măsura şi ierarhia: face tactică iscusită cu absolutul, cu Dumnezeu.”

(Ernest Bernea – Trilogie filosofica)

despre om şi timp


  Omul se măsoară cu lumea în sens material, de aceea conştiinţa lui se frînge, de aceea când experimentează această dimensiune a condiţiei lui este atît de copleşit. Poziţia sa în lume şi în viaţă are nevoie de o altă orientare, aceea a spiritului său activ care îi este specific şi prin care învinge lumea în materialitatea ei imensă, infinită.

  Pentru cei din afară cine eşti tu? Eşti un obiect, o umbră şi nici atît: o cifră, o abstracţiune, două sunete individuale indicând un obiect. Vezi cum se apropie oamenii de tine: indiferenţi sau la fel cum se apropie de toţi ceilalţi, fără dragoste sau alt semn dumnezeisc. Pentru ei tu eşti altul şi altul eşti tu; poţi să fii sau poţi să nu fii, ca o brazdă de pământ, fără suflet, fără chip, fără durere şi cîntec.

  În fiecare din noi există doi oameni: unul pe care îl vedem şi altul pe care nu-l vedem. Primul este omul fizic şi social, cel de-al doilea, al esenţelor. Toate aprecierile şi faptele noastre greşite provin din înclinarea superficială şi comodă de a-l privi numai pe omul exterior. Omul pe care nu-l vedem este cel adevărat, omul adînc al esenţei proprii, acela al firii celei desprinse din ordinea divină a lucrurilor şi pe care numai setea noastră de absolut ni-l poate descoperi. Mai bun sau mai rău, tras tot atît de poverile păcatului, omul este un univers tainic, sigur o alcătuire măiastră de umbră şi lumină, dar nu mai puţin sigur, o fiinţă dăruită cu calitatea, firea şi destinul său propriu faţă de care noi, ca oameni, nu putem fi indiferenţi.

  A cunoaşte pe cineva înseamnă a te depăşi pe tine însuţi, a coborî în adîncimile şi tainele fiinţei sale, a te dărui ca unei existenţe deosebite şi apropiate deodată. În acest fel vei cunoaşte cu adevărat, vei judeca drept şi vei mărturisi bucuria de a nu fi singur pe lume.

  Un om care trăieşte numai pe plan exterior se epuizează într-o lume de senzaţii şi aspiraţii periferice dezordonate, într-o lume întâmplătoare şi amorfă. Trăind exterior fiecare dintre noi ne punem la dispoziţia acestui exterior. În acest fel nu mai putem dispune de o forţă ordonatoare şi nici nu putem găsi puncte de sprijin durabile care să dea stabilitate şi unitate fiinţei noastre morale. Singura ieşire care ne mai rămâne este plăcerea.

  În jurul nostru totul apare ca un anume făcut să ne îmbie, să ne poarte către împlinirea dorinţelor, nu rareori isvorâte din straturile cele mai impure ale făpturii noastre.Viaţa la zi, la epuizare. Setea noastră de cucerire este hrănită continuu de o ambianţă plină de plăceri efemere ce lasă-n suflet gust amar.

  Totul pare orientat în aşa fel încât omul este tot mai mult antrenat pe un drum care îşi încheie toate momentele penibile într-o plăcere. Munca, socotită ea însăşi penibilă, este primită în speranţa că la sfârşitul ei vine compensaţia plăcerii.

  Vedem în jurul nostru o viaţă febrilă, dar goală; goana după senzaţii cât mai tari; trăim o viaţă flămândă, de alungare, de schimbare continuă. Omul nu-şi este lui suficient şi nu suportă singurătatea. El caută să se distreze, iar dacă nu se distrează, se plictiseşte, stare născută din eşuarea năzuinţei continue către plăcere. Plictiseala arată cât de superficiale sunt năzuinţele noastre şi cât de goală ne este viaţa, viaţa care devine în acest fel o câmpie înşelător de colorată şi nerodnică, cântec de leagăn în margine de mormânt.

  În fond, fluctuaţia, nestabilitatea, cele o mie şi unu de chipuri pe care suntem nevoiţi să le luăm zilnic, dau naştere unui tragism specific condiţiei noastre contemporane. Am cucerit lumea externă, dar ne-am pierdut pe noi înşine într-o continuă goană după un bine iluzoriu care ne epuizează în mod inutil.

  Exterior orientat, omul vremii noastre nu mai poate trăi o viaţă personală, o viaţă intimă, propire: el nu-şi mai aparţine, nu mai e liber pentru că trăieşte continuu sub domnia excitantului exterior. Mânat de puteri străine, acest om îndeplineşte rosturi dincolo de natura şi năzuinţele fireşti ale condiţiei sale; mai mult decît atît, viaţa sa sufletească se risipeşte după atît de variatele şi neprevăzutele chipuri ale datelor exterioare care îl solicită continuu. Omul acesta nu mai poate avea o viaţă sufletească, aşa cum legea de aur a naturii sale i-o cere; el nu mai are nimic din ceea ce îi înfloreşte făptura: structură, sensibilitate, viaţă interioară proprie. Cel ce-şi vede singur căderea, cel ce experimentează continuu goana fără rost a unei vieţi exterioare, acela se simte singur, în fiecare zi, în faţa gurii deschise a morţii, fără să moară.

  Pe omul bogat sufleteşte şi stăpân pe rosturile sale proprii, de îl doare viaţa, el o ştie îndruma către un act de creaţie. Purtat de aceeaşi doruri albastre ale salvării, el face să rodească bogat fiecare clipă, fiece suflu până la temeliile lumii şi ale sufletului său însuşi. Acest om nu e frânt niciodată; el bea din plin, fără oprire, aburii calzi şi aromaţi ai vieţii. Poate fi trudit, poate fi întristat, dar niciodată nerodit, sfîrmat. El poate avea dureri că-i om, rămas om , alungat de doruri peste puterile sale, dar lui nu-i este furată clipa, stinsă prezenţa spiritului creator şi, în acest fel, înlăturată viaţa în condiţiile potrivite naturii şi destinului său propriu.

  Omul vremii noastre nu are timp. E activ la disperare şi nici nu ştie măcar de ce; mărturiseşte deseori că-l forţează lupta pentru viaţă. El nu are timp pentru sine, pentru familie, pentru prieteni, nu are timp să cugete, să lucreze, să se odihnească, nu are timp să trăiască. Şi-a pus rotiţele lui Mercur la picioare şi i-a dat drumul.

  Un mare industriaş american, când i-a venit sfârşitul, se spune că ar fi exclamat: „Ce-am făcut, unde e viaţa mea? Nu am trăit!”. Şi omul fusese foarte activ; dovadă averea pe care o acumulase.

  Ne lipseşte timpul interior, colorat şi viu, bogat în evenimente, singurul care ne-ar putea centra viaţa şi ne-ar da sentimentul că existăm în lume. Acesta este timpul meşterului medieval care a lucrat în lemn şi sidef o operă ce a durat 40 de ani, e timpul lui Fra Angelico care picta, cînta şi se ruga deodată şi a lui Antonie Mogoş ce a făcut dintr-o gospodărie ţărănească o operă de artă. Aceştia aveau timp.

  Lipsa de timp a dus la lipsa de conştiinţă şi la superficialitate. Activ continuu şi grăbit, omul de azi nu are bucuria lucrului bine împlinit; el nu e stăpîn pe acel fior al conştiinţei superioare prin care se desăvîrşesc lucrurile, fie că învaţă litera, că sădeşte un pom, că face o spiţă la roată sau o poesie, că are răspunderea unei opere personale sau colective.

  Pe acest om febril, consumat de ritmul unei vieţi trepidante, conştiinţa nu l-a mai cercetat, aspiraţiile nobile nu l-au mai tulburat şi răspunderile nu l-au mai cutremurat.

  Măiestria sa în formă şi sens, păstrează continuu ceva din fiorul viu al creaţiei. Ţăranii vechiului sat, când muncesc cântă. Ei lasă ceva din fiinţa lor în fiece lucru, oricât de mărunt ar părea, lucru ce iese din mîna lor însetată. În acest caz meşteşugul şi fapta în general sunt în contact cu arta şi creaţia. (…) Cei mai mulţi dintre noi am pierdut aceste simţuri şi ne irosim inutil şi trişti.

(Ernest Bernea – Cel ce urca muntele)

talkingbanana1.jpg