• Circulus vitiosus

    Faptele din credinţă întăresc credinţa. Credinţa produce fapte.
  • Sfat

    De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă.

    (Întîia Epist. către Cor. a Sf. Ap. Pavel - Cap. 10)

  • singurătate

    "dacă apropierea vă e departe,atunci depărtarea vă este deja printre stele." (R.M.Rilke)
  • leagăn

    Căci ce milă e aceea care nu ia în braţe pentru a legăna? (Exupery)
  • amprente

  • degete

  • Categorii

  • urme pe frunte şi-n palmă

  • RSS De prin lume adunate

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Iunie 2009
    L M M M V S D
    « Mai   Iul »
    1234567
    891011121314
    15161718192021
    22232425262728
    2930  

Nunta mută


Horaţiu Mălăele este un actor desăvârşit. Actor de teatru. Viu, profund, adânc. Uriaş.

Nunta mută este un film. Un film regizat de un actor genial.

Rezultatul? Un kitsch, colorat strident şi vulgar, ce vrea, tocmai prin culori, să transmită un mesaj profund. O amestecătură de  mici elementele artistice cinematografice culese din filme mari şi geniale văzute de regizor prin tinereţile sale. Totul este un haos.  Sari din Fellini în Chaplin, din Chaplin în Moromeţii lui Preda, de la satul tradiţional românesc la scene rupte parcă din Aventurile lui Tom Sawyer şi te gândeşti mereu ce-o să faci dacă o să cazi până la urmă în r… Rai.

Nu, în Rai sigur nu o să ajungi după ce îl vezi. Ai prea multe gânduri negre. Filmul te şochează prin lipsa de unitate, lipsa de sens şi te oboseşte îngrozitor pentru că te întrebi pres des ce caută supranaturalul (de altfel, foarte prost expus) într-un film realist. Adică ce caută Harry Potter în La vita e bella?  Probabil că mătura fermecată nu avea gps şi au greşit adresa…

Filmul deranjează prin faptul că te simţi uneori prost(it). Orice subtilitate cinematografică ori metaforă vizuală este dezgolită de mister, fiind explicată de două ori şi apoi scoasă în faţa clasei – o inexplicabilă teamă ca nu cumva spectatorul, săracu’, să nu înţeleagă! Glumele sunt lungite şi cam fără haz – în loc să ţi se ridice colţurile gurii şi să ţi se vadă dinţii ca la colgate (pentru că, da!, ăsta ar fi rostul anumitor scene), te pomeneşti că ţi se ridică o sprânceană şi simţi cum nivelul de endorfină scade brusc, invers proporţional cu tensiunea arterială. Iar momentele de „suspans” sau cele care ar trebui să-ţi ridice părul din cap te surprind pentru că nu înţelegi de unde vin, unde vor să ajungă şi… ce caută acolo??

Chiar şi subiectul (să zicem principal, pentru că filmul este, de fapt, îngrăşat ca o maioneză cu zeci de alte mici subiecte sub formă de drame şi of-uri tipice românului postdecembrist) este prost ales. Cred eu, unul total nepotrivit stilului mălăelistic.

La sfârşitul filmului am avut senzaţia că regizorul şi-a adunat pe lângă el cele mai frumoase jucării (pe care, îl cred, le-a strâns cu drag), cele mai nobile idei şi sentimente istorico-patriotice, şi-a chemat toţi prietenii buni şi a început să se joace în nisip, într-o zi cu ploaie. Fără reguli, fără public, fără vreun sens anume şi fără să-l intereseze că un muţunache primit la vârsta de 2 ani nu are ce căuta lângă maşinuţa cu telecomandă ori că fetiţa de 4 ani s-ar putea să nu ştie cum să se joace cu nişte soldăţei de plumb…

Şi să mai zici că nu e dracul chiar atât de negru… Ei, sigur că nu e negru, e blond!

Într-adevăr, nu pot să închid ochii la ce este pozitiv în acest film. Imaginea este impecabilă, cadrele sunt inteligente şi nimic nu-ţi zgârie ochiul în această privinţă. Directorul de imagine merită aplauze (dacă poţi să aplauzi un film pe bucăţi…). Încă un lucru de remarcat sunt replicile din film, care, cu unele excepţii, sună natural şi sunt frumos construite. Altceva, nu ştiu ce să mai adaug, dar sper ca de pe umărul drept să mi se şoptească un update pozitiv la acest post.

Filmul este de văzut. După ce îl vezi şi răsufli puţin neuşurat, poţi să arăţi cu degetul şi să zici mustrător: AŞA NU!

La vita è bella

Anunțuri

10 răspunsuri

  1. foarte bine ai zis. e cel mai pros film al anului trecut pe care l-am vazut.
    anul asta, locul a fost ocupat tot de un film romanesc: intalniri incrucisate. pacat

  2. Într-adevăr, supranaturalul nu-şi găseşte locul, mai ales pentru că este de import Kusturica (vezi circarul cu aripi din Zavet). De altfel, mă miră faptul că vorbeşti de Fellini şi Chaplin, pentru că nu sunt nici pe departe influenţele cele mai puternice în filmul lui Mălăele. Apropos, mi se pare de-adreptul ridicol să vorbeşti de un „stil mălăelistic”. E primul lui film, nu amesteca teatrul cu filmul, chiar dacă în mai multe momente el o face.
    De-acord, metaforele sunt prea la îndemâna oricui, explicite fără doar şi poate, însă cu puţină îngăduinţă, putem spune că viaţa satului se ghidează după un set de reguli clare şi simple, încărcate ce-i drept de „sentimentul sacrului” însă trebuie să recunoşti că subtilităţile nu sunt apanajul ţăranului. Faptul că te simţi îndreptăţit să tragi un regizor de urechi pentru că nu-ţi satisface profunzimea gândirii cu fineţuri se numeşte elitism gratuit şi e de prost gust.
    Însă carenţele gândirii tale critice ies la suprafaţă prin formulări de tipul „Chiar şi subiectul (…) este prost ales.” E de prisos să mai adaug ceva în privinţa asta.
    Ok, senzaţia de kitsch există, nu neg. Însă din nou, cu puţină îngăduinţă, ne gândim că de regulă, debuturile (fie ele literare, muzicale, de ce nu şi în film) reprezintă omagii aduse înaintaşilor a căror contribuţie în domeniu o respecţi. Ştiu, Mălăele are o vârstă, dar tot debut e. Dacă n-ai participat vreodată la un cenaclu sau ceva asemănător, e greu să înţelegi cum trebuie întâmpinat un debut.
    Faptul că ţie filmul îţi evocă imagini sau trăiri din Tom Sawyer e foarte ok. Însă repet, faptul că nu observi influenţe mult mai clare nu te îndreptăţeşte la o opinie de „expert”, aşa cum da articolul tău senzaţia. Consider că Eliade e una dintre ele. Marin Sorescu alta.
    Una peste alta, contează mai puţin influenţele literare. În opinia mea filmul are sens, alegoria e limpede, nu văd zeci de alte subiecte.
    Eu zic că filmul, cu bune şi cu rele, merită văzut, măcar ca o lecţie de istorie re-trăită.

  3. Imi pare rau daca postul de mai sus lasa impresia ca m-as considera expert in cinematografie. Departe de mine acest gand. Daca voiam „sa ma dau mare” nu scriam pe un blog. In plus, daca te uiti putin pe aici, nu vei gasi alte critici de film, deci nu este un blog cu o astfel de tematica. Am scris randurile de mai sus fiindca asteptarile au fost poate prea mari, dezamagirea a fost mare, iar Malaele se afla printre actorii mei preferati. Pentru mine va ramane un actor genial chiar daca ar mai turna alte zece filme proaste.

    Sper, insa, ca actorul Horatiu Malaele, pe care il respect enorm si mi-e tare drag, sa se opreasca la acest debut cinematografic.

    Apoi, cred ca intelegi ca ucenicul nu trebuie sa-si copieze maestrul. Malaele a pierdut din vedere acest lucru. Originalitate gasesti cam greu aici. In schimb, poti sa recunosti multe influente si nu cred ca intentia regizorului a fost sa aduca, prin acest film, omagii inaintasilor. Iar imitatio Kusturica este nereusita, ba chiar iritanta.

    Orice act creator (fie el film, carte, piesa de teatru) trebuie sa te imbogateasca, sa-ti lase ceva in suflet, sa-ti puna intrebari, sa te trezeasca. Intentia lui Malaele este una nobila : sa nu uitam! Instrumentul poate fi, de asemenea, unul potrivit. Insa asa cum a fost folosit nu va avea efectul dorit. Filmul nu te pune pe ganduri, nu te socheaza, nu te indeamna sa citesti mai multe carti de istorie, de marturisiri despre crimele comuniste, despre deportari, despre martiri… nu este in niciun caz o lectie de istorie.

    Eu nu prea inteleg cum tu recunosti niste tare, insa le minimalizezi si il „ierti” doar fiindca este debutul sau cinematografic. Tocmai, fiind un debut, nu trebuia facut asa in graba si oricum. Si, precum ai zis si tu, in multe momente el amesteca teatrul cu filmul, ceea ce, este impardonabil… Un stil malaelistic exista. Un om nu poate sa slefuiasca perle in teatru, iar in film sa curete pesti.
    Omul se naste cu un talent si i se da un talant. Daca el e bun sa fie morar si se apuca de potcovit cai s-ar putea sa omoare un cal…

    Apoi, eu am sarit peste multe „rele”. Expunerea satului din ’53, asa cum o face Malaele, este aproape o blasfemie. Ca sa nu mai zic de casele din ’53 – nu aratau asa. Iar „sentimentul sacrului” este aici ironizat in cel mai vulgar mod. Am trecut cu vederea si asta, cu toate ca ma doare nespus… Si sunt multe alte inadvertente timp-spatiu (vezi muzica, portul taranilor, limbajul).

    „însă trebuie să recunoşti că subtilităţile nu sunt apanajul ţăranului” – nu pot sa recunosc asta si sunt sigura ca nu ai mai spune acest lucru daca ai aprofunda studiile etnografice.

    M-as bucura sa-mi explici unde se afla Eliade si Sorescu in aceasta ecuatie cinematografica. Ti-am zis de la inceput, nu sunt experta, sunt invatacel.

  4. O să fac un rezumat la răspunsul lung pe care voiam să ţi-l trimit. În general nu scriu pe blogurile altora, şi nici ei n-am blog
    Legat de problema ţăranului şi a subtilităţii, (o să insist pe ea întrucât am observat că te pasionează problema) pornim de la semantica acestui cuvânt, subtilitate.
    „Care se descoperă numai printr-o cercetare atentă, amănunţită; greu de distins, de recunoscut, de sesizat. ♦ Care tratează cu multă fineţe, cu mult spirit analitic, cu ingeniozitate probleme grele, abstracte; care, pentru a fi înţeles, cere o mare ascuţime a minţii.” Dex
    Or, găsim în studiul lui Ernest Bernea (Cadre ale gândirii populare româneşti, p 231-269) un capitol despre cauzalitate şi resorturile gândirii populare. „Viaţa omului nu merge oricum; are fiecare soarta lui. Da binele sau răul nu vin numai din soară, ci şi din cuget.” – zice el, ar fi o credinţă încetăţenită. Acţiunile în sine merg pe un şir cauzal: de la credinţă (orice act o implică), la normă (rosturile ce trebe împlinite) şi la modul în care actele se săvârşesc.
    Pe urmă, Karel Capek, într-un studiu asupra gândirii populare şi proverbelor spunea că cei ce caută înţelesuri nebănuite, profunde în vorbele de duh ale oamenilor din popor îşi pierd vremea. Rostul lor este de a preveni consecinţele nefaste ale unor eventuale acţiuni şi provin din vasta experienţă acumulată de către o comunitate. Capek constată că desori proverbele îşi găsesc şi opusul (un ex. „tăcerea e de aur” dar „vorba dulce mult aduce”) tocmai pentru faptul că nu vorbim aici de o înţelepciune „subtilă”, greu accesibilă necunoscătorilor, ci simplă şi cu un scop bine definit. (Nu am cartea la îndemână să indic paginile)
    Observi prin urmare că nu e nimic subtil în gândirea populară, neînsemnând nici pe departe că ţăranul e prost, ori lipsit de profunzime. Însă profunzimea lui nu constă în subtilitate. Pe tema asta putem discuta mai multe altădată.
    Apoi: Marin Sorescu – „La Lilieci”. Cât despre Eliade, se poate să mă fi pripit în al credita, în schimb are studii ample cu privire la sărbătorile şi riturile noastre, unde întâlnim şi iele, şi moroi, cred sincer că Mălăele l-a citit.
    Revenind la film, mi-e teamă că tinzi să generalizezi propriile trăiri. Eu am ajuns la filmul ăsta dintr-o întâmplare, tocmai pentru că studiez de multă vreme „năzbâtiile” comunismului de factură stalinistă, şi mi se pare că a surprins excelent câteva aspecte adeverite de multe mărturii: the village idiot care devine şeful „organizaţiei” pe sat. S-a întâmplat în multe sate aşa. Apoi, atrocităţile comise de Armata Roşie. Ce prezintă aici e o nimica toată pe lângă ce-au mai făcut „eliberatorii”. Pentru un necunoscător, imaginea bărbaţilor într-un camion ce pleacă în direcţia răsăritului (cum altfel) poate şoca, poate îndemna la lectură. Am zis poate.
    Trecând la o problemă spinoasă, cea cu „expertul”, tocmai genul ăsta de explicaţie „Daca voiam sa ma dau mare nu scriam pe un blog” mă toacă la nervi. Pentru că oamenii au impresia că „blogul” le permite să scrie orice, orişicum, că e „spaţiul lor intim”, minimalizând chipurile tot ce scriu acolo, de fapt, creându-şi posibilitatea de a face cu ou şi oţet pe cine vor ei fără a trage consecinţele.(de parcă Mălăele, la o adică, n-ar putea să acceseze comentul tău, nu c-ar fi mare bai). Am citit alte posturi de-ale tale şi mi se par excelente, mai ales prin tematică. Apreciez pasiunea ta pentru etnografie. E păcat când se îmbină articole bune cu articole mai puţin fericite. Mă rog, asta-i situaţia.
    M-am plictisit de-atâta scris.
    Numai bine.

  5. „Chiar şi subiectul (…) este prost ales.” pe asta nu am inteles-o. 🙂

  6. Ca sa inchei apoteotic – las la aprecierea instantei.

    Insa discutia a luat-o intr-o directie etnologica, lucru pe care, evident, nu mi l-am dorit – si astfel ma vad nevoita sa atrag atentia ca in cuprinsul postului nu vei gasi nimic (!) despre „subtilitatile taranului roman”.
    De asemenea, citatul din Karel Capek ne pune pe tava carentele culturii tale in domeniul etnologiei. Karel Capek s-a remarcat in filozofie, a scris o teza despre pragmatism si a publicat romane SF si politiste. Ca sa ma aflu in treaba si sa plictisesc, adaug un alt citat al lui Capek: „O fi poate un Dumnezeu, dar pe o alta planeta, nu la noi. Ce naiba! Ar fi nepotrivit in epoca noastra.”
    Daca citai din opera lui Eliade, Henry H. Stahl, T. Papahagi, Traian Herseni etc. ma duceam cuminte in banca mea.
    Poate o sa scriu intr-o zi si despre ne-badarania taranului roman (caci asta cam vrei tu sa zici, mai ales punandu-mi in fata definitia dex-ului care zice ca subtil este acela „care tratează cu multă fineţe (..)” – de aici concluzionam ca subtil ≠ grosolan).

    Am vazut ca exista numerosi aparatori ai cinematografiei romanesti si m-am pus pe cautat de cronici ale Nuntii mute, cronici apartinand criticilor consacrati – oameni care au vazut si au citit mult mai mult decat mine si care, desigur, nu au carente in gandirea critica. Si m-am linistit. Nu sunt singura care a strambat din nas. Poate ca sunt, totusi, singura care crede in continuare ca subiectul filmului este penibil si, in plus, batut de cativa ani ca o fasole de multi alti regizori romani rasariti in perioada postdecembrista. Dupa cum am mai zis, subiectul nu-l ajuta deloc pe regizor si nici nu poate transmite mesajul dorit.

    Probabil considerati, domnule Goiciu, ca ar trebui sa ma simt onorata pentru interventia de mai sus in conditiile in care nu comentati pe „alte bloguri”. Din pacate nu ma simt, si daca acesta a fost un deranj prea mare care v-a cauzat o oboseala cronica, v-as sfatui sa va abtineti. Vara abia a inceput si la fel si vacanta.

  7. tie iti plac filmele BD, pare-mi-se.

  8. da. la munte si la mare.
    intre o lopatica in nisip si un telescaun.

  9. Mă aşteptam la un puseu de bădărănie electronică, (nu-i aşa, pentru asta avem blog).
    Vă garantez că citind un articol de pe wikipedia despre Karel Capek nu vă legitimează să faceţi remarci despre carenţele de cultură ale unuia sau altuia. E în primul rând un om de cultură, recunoscut la nivel mondial, iar trimiterea făcută la el nu era menită să mă pună în unghiul „expertului” ci să dea substanţă conversaţiei. Văd că de Ernest Bernea n-aţi pomenit nimic.
    E drăguţ că trunchiaţi o parte din definiţie şi trageţi concluziile aferente. N-aveţi decât, n-am de gând să mă cert cu dvs, sau, doamne fereşte, să vă trimit în bancă. Şi-aşa aţi înţeles de minune „cam ce voiam să zic”.
    Ultimul paragraf însă denotă caracterul dvs. Nu ţin minte să vă fi jignit, iar faptul că am scirs „m-am plictisit” nu avea legătură cu dvs ci strict cu ora la care scriam. Însă acum, că aţi încheiat apoteotic, nu-mi rămâne decât varianta „postfaţă”, în care, că tot aţi amintit de sf, vă îndemn să urmaţi calea „celor” cu trei degete.
    Toate cele bune

  10. BĂDĂRÁN, -Ă, bădărani, -e, s.m. şi f., adj. (Persoană) nepoliticoasă, cu apucături grosolane; mitocan, mojic. DEX

    „Campul alb, oile negre, cin’ le vede nu le crede, cin’ le paste le cunoaste.”, spune o ghicitoare din popor.

    Eu nu sunt pastor, asa ca voi ceda cuvantul marelui invatat Ovidiu Barlea:

    „Spiritul uman a mai simtit nevoia de a ocoli anumite exprimari suparatoare pentru cei din jur si simtul rusinii e indicat drept unul din mobilurile generatoare ale metaforei, alaturi de timiditate, sfiala. Mai mult decat aceasta, a fost precumpanitoare inclinarea omului naiv catre aspectele concrete, plastice. Imposibilitatea de a intelege anumite abstractiuni, nevoia de a si le reprezenta sub forma vie, plastica, a dus la crearea vorbirii metaforice. De aceea, unii au situat geneza metaforei in perioada cand au aparut primele notiuni abstracte. Se concede ca la inceput, atari exprimari sensibilizatoare, pentru omul arhaic, n-au fost nicidecum metafore, abia mai tarziu au fost evaluate ca atare de carturarul la care exprimarea proprie se distinge in chip deliberat de cea figurata. Metafora propriu-zisa incepe abia odata cu aparitia acestei constiinte, prezenta mai intai la omul de cultura, apoi la insul talentat din popor. Lingvistii au semnalat existenta in toate limbile a o seama de exprimari metaforice care de fapt sunt pseudometafore, intrucat in constiinta vorbitorilor a disparut distinctia de exprimare figurata, cel mai adesea nemaiexistand alta expresie pentru aspectul dat al realitatii cotidiene. „Prin zilnica tocire, cele mai frumoase, cele mai stralucite din aceste imagini au ajuns pentru noi simple sunete, cari nu ne mai spun nimic despre primitiva lor splendoare”, limba ajungand, dupa formularea lui Jean Paul, „un dictionar de metafore ofilite”. Astfel masa si scaunul au picioare, fereastra are ochi, grinda principala a casei, talpoaia, e baba, iar pop (=popa) e stalpul sustinator. (…) pe care astazi vorbitorii nu le mai simt a fi metafore si le folosesc in chip curent, aidoma tuturor exprimarilor proprii, directe.
    S-a aratat de mult cum o seama de cuvinte ce denumesc notiuni abstracte, au fost la origine cuvinte concrete, dupa cum sfera unora s-a largit, iar a altora, dimpotriva, s-a restrans prin transfer metaforic. Adesea, salturile semantice sint uluitoare, avand la baza asociere neasteptate, hipertrofieri ale unor aspecte cu totul neinsemnate, incat o seama de locutiuni metaforice se revela a fi peste masura de indraznete.

    Cat de mult se reazema zicatorile pe transferul metaforei se poate vedea din abaterile semiotice ale unora. In genere, ele exprima un adevar general sub forma plastica a unui caz particular, zicatorile avand deci doua valente, cea exprimata si cea subinteleasa, metaforica, despre totalitatea cazurilor particulare care se pot ivi in realitatea cotidiana. In fapt, unele sunt doar simple metafore, intrucat cazul particular exprimat nu se poate intampla niciodata, el slujind doar de modalitatea expresiva pentru notiunea data. Astfel, despre cineva care este peste masura de vesel se zice ca a apucat pe Dumnezeu de un picior, de cineva posomorat se zice ca i-au fript serpi pe burta ; de cel norocos se zice ca i-a pus Dumnezeu mana in cap ; belsugul inchipuit e plasticizat prin zicatoarea umbla cainii cu colaci in coada ; cine staruie zice ca face pe dracu-n patru, semetul da cu barda-n Dumnezeu, omul de nici e negustor de piei de closca, iar cel iute de picior fugea de manca pamantul. Atari zicatori nu mai pot fi bivalente, ramanand pure metafore care exprima cat mai plastic notiunile sau starile sinonimice de configuratie abstracta.

    Asemenea zicatorilor, se intalnesc aici si proverbe monovalente care nu mai pot avea sensul propriu, enuntat in formulare, acesta dovedindu-se o imposibilitate, o fictiune plasmuita doar pentru a reda mai plastic celalalt sens, ascuns dupa metafora exprimata. (…) Ele pun in lumina un aspect al mecanismului de creatie, relevand primatul exprimarii metaforice : creatorii populari au transpus adevarul general, abstract, in cazuri neasteptat de concrete, adesea fara sa observe incongruenta. Unele nu redau nici macar cazuri imaginare, ci de-a dreptul imposibile sau absurditati. Atari proverbe ilustreaza puterea de imaginatie menita sa transfigureze principiile abstracte ale conduite umane : Casa lor e cu usa prin pod si cu fereastra pe sub pat ; Se lauda oala ca sparge caldarea ; A aruncat cu scalda si copilul ; A scos luna din fantana ; Baba batrana cu dintii de lana ; Arde moara ca sa se prapadeasca soarecii ; A cercat marea cu degetul.
    Ghicitori : Pe-o casa şindilită joac-o mâţă potcovită (luna) ; Serpe vargat peste Prut aruncat (curcubeul) ; Cercelus cu coarne, fierbe in fundul oalei (racul) ; Curelusa unsa, pe sub pamant dusa (rama) ; Opinca nerasa, umbla noaptea prin casa (mâţa).
    Daca metafora e in slujba sensibilizarii notiunilor mai complexe sau de configuratie mai abstracta, ghicitorile respective capata o incisivitate sporita prin vibratia spirituala care izbuteste sa se coboare la adancimi neobisnuite. Ca si in alte specii si genuri, creatorul popular se dovedeste genial si in cateva ghicitori referitoare la aspectele capitale ale vietii umane, cu toate ca specia ar fi destinata de obicei unui joc infantil, dupa opinia celor mai multi carturari. Revarsatul zorilor se vadeste astfel halucinant de lucid in aceasta ghicitoare din judetul Ilfov : Scandura crapa, viermii ies. Imensitatea e sensibilizata prin cateva metafore simple, dar adanci prin reverberatiile pe care le trezesc. Drumul e un ciung cat lumea de lung, gandul e nuia incovoiata, ocolii lumea toata.
    Luciri de mit razbat si din ghicitorile despre cosmosul perceput taraneste. Luna e asemuita cu o floare de culoarea năramzei: Din deal in deal, si din vie in vie, floricica naramzie. Cerul instelat e prins Pe o panza albastrie multa puzderie, iar toate la un loc, adica cerul, pamantul, viata si moartea se incifreaza lapidar si incisiv, cu vigarea cugetarilor neasteptat de adanci : Nalt zidit, negru cernit, amar ca fierea, mai adanc ca fundul marii. Si ca intr-o alchimie medievala, astrele si elementele pamantului se infratesc dual, in perechi inseparabile, ca in aceasta ghicitoare despre soare si luna, cer si pamant, apa si foc, incropind o metafora atoatebiruitoare :
    Doua merg
    Doua stau
    Doua dusmanie-si au.
    (Ovidiu Barlea – Poetica folclorica)

    Ca sa ne intoarcem o secunda la origini – Filmul prezinta imaginea unui taran badaran. O realitate gresita si urata, daca vorbim de autenticitate. Nu spun ca nu au existat Morometi care isi injurau nevestele si isi bateau fetele. Insa nu asta e reprezentativ.

    Acum, daca tu te-ai referit la o subtilitate in sensul ironiei ascunse si fardate frumos, inseamna ca nu ne-am inteles… ce-i drept, taranul roman nu era coconas si nu servea masa cu furculita si cutitul, dar stia sa vorbeasca frumos in plide si sa graiasca cuvinte simple ce ascundeau vorbe pline de intelepciune. Eu vad in asta o intelepciune „subtila”, ca altfel putea taranu sa zica foarte usor „Trebuie sa taci, fir-ar mama ta, ca daca nu, intr-o zi o sa-ti iei bataie!” in loc de „Tacerea e de aur”, dar asta nu ar fi exprimat cu adevarat sensul acestui proverb si nici macar nu si-ar fi atins scopul.

    Daca te asteptai la un Kant printre tarani, atunci e o problema.
    Cat despre E. Bernea, nu am avut ce sa zic. Toate cuvintele lui sunt minunate si merg direct la suflet. Ma bucur ca ai scris din opera sa. Insa nu vad in acel citat de unde reiese cele ce le sustii. Da, lumea traditionala a satului s-a ghidat intotdeauna dupa un set de reguli, dupa norme morale si religioase, toate aveau un rost al lor. E frumos si curat. Dar?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: