• Circulus vitiosus

    Faptele din credinţă întăresc credinţa. Credinţa produce fapte.
  • Sfat

    De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă.

    (Întîia Epist. către Cor. a Sf. Ap. Pavel - Cap. 10)

  • singurătate

    "dacă apropierea vă e departe,atunci depărtarea vă este deja printre stele." (R.M.Rilke)
  • leagăn

    Căci ce milă e aceea care nu ia în braţe pentru a legăna? (Exupery)
  • amprente

  • degete

  • Categorii

  • urme pe frunte şi-n palmă

  • RSS De prin lume adunate

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Iulie 2008
    L M M M V S D
    « Iun   Aug »
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031  

despre natură, schimbări şi dragoste


    „Eu cred, îl auzii pe baci Vasile, că şi în viaţa plantelor, a copacilor mai ales, a avut loc o schimbare de rost. Până acum, copacii tindeau spre cer, scopul lor era să atingă maximul de înălţime, cu maximul de frunze şi lumină. Mai nou, pare-se, noima creşterii lor s-a schimbat. Scopul nu mai e în coroană, ci în rădăcini. Acestea să fie cât mai puternice, cât mai adânc înfipte în pământ. Copacul se va tăia, se va vinde, codrul se va pustii, dar rădăcinile, ele între ele, mai grăiesc amintindu-şi. Un copac, domnule profesor, moare de trei ori: întâi când îl retează ferăstrăul mecanic, apoi, agonizează îndelung până-i putrezesc frunzele, crengile. Abia când i se topesc în humă rădăcinile toate (care pot să rămână vii şi zece ani după tăierea pădurii), atunci putem zice că acel copac a murit de tot şi cu totul… Ei, asta-i viaţa: securea nu iartă, nu ştie de milă. Numără şi calculează. Eu, când aud cuvântul „celuloză”, mă îngrozesc şi mă închin: văd frumoasele noastre păduri, codrii noştri toţi transformaţi în directive şi discursuri, văd munţi întregi pierind în deşertăciunea a ceea ce se scrie azi ca să poată fi uitat mâine…”

    „… într-o zi, de pildă, mi-a spus: Vasile, află că pământul a obosit. Florile se nasc obosite, parcă ştiu din mugure ce este toamna, când va fi iarna. Albinele mele au momente de delăsare, lene, lehamite. Nu e vorba de vreo boală. E un semn. Sfârşeala nu a cuprins numai oamenii, ci şi întreaga fire, poate şi stihiile toate. O albină care trece pe sub un fir de înaltă tensiune, pe lângă un megafon sau cap de primar propagandist, cade ca trăsnită, fără nici o explicaţie ştiinţifică… Natura, mi-a spus Moşul, s-a săturat de oameni; vrea să scape de specia asta de floare gingaşă şi sinucigaşă… Poate că şi Dumnezeu, privind de sus minunea asta care a fost pământul nostru cu toate darurile sale, îşi întoarce acum privirea către fiarele pădurilor, către muşte şi scoici. Avem semne că nici Iadul nu e mulţumit de modul cum îi realizăm planificările. Nu i-a reuşit nici „Omul Nou”, în care şi-a pus atâta nădejde. Pleavă şi vorbe-n vânt. Am văzut draci ruşinându-se, am văzut drac plângându-ne de milă.”

    „Va veni o toamnă, domnule profesor Candid, când această îngâmfată, stupidă şi iresponsabil-egoistă Europă nu va mai număra bobocii valorilor şi culturii sale multimilenare, ci va culege roadele trădărilor, afacerilor, concesiilor, indiferenţei laşe şi scârbei distanţate cu care a privit spre jalnic neputincioasa noastră zvârcolire. Nu vreau să mai trăiesc până atunci. Pe pielea noastră s-a experimentat până la ce limite pot coborî frica, crima, umilirea – pe pielea lor se va vedea cât de fricoşi, milogi şi concesivi, de trădători şi trădaţi vor fi fiii liberalismului creştin şi nepoţii Declaraţiei drepturilor omului. Un singur om nu poate înjuga pe aproapele său: pentru aceasta este nevoie de un stat. Cu ajutorul lor moral şi financiar, avem un stat care nu e nici naţiune, nici societate. O idee schizo-mesianică s-a transformat, sub ochii întregii inteligenţe europene, într-o utopie poliţienească înarmată pînă în dinţi, pentru ca acum, iată, în locul unui minimum de bunăstare şi libertate, deaspura întunericului, spaimei şi foametei, să fie ridicat, sărbătorit şi beatificat un simplu Portret însoţit de toate cele 666 de superlative ale lui. Ultimele capete ce ar fi fost capabile de a analiza, sintetiza şi spune cu curaj cele câteva adevăruri generale de diagnostic şi pronostic au dispărut fără urmă şi urmaşi. Ţăranii intră în pământ, peisajul se retrage în pustiu, folclorul şi limba, murdărite şi jignite, seacă şi se compromit. Tinerii noştri bravi (ca şi cei din Occidentul lor, de altfel) nu cred în absolut nimic: cuvintele „politică” sau „convingere” sau „viitor” îi lasă indiferenţi ca pe nişte scoici golite de furnici.”

    „La noi, îmi spunea ea, şi o auzeam şi acum şoptindu-mi de aproape, la noi căsniciile se leagă din ochi, nu prin cuvinte. Oamenii se văd, se recunosc, se iau de mână. Nici un cuvânt despre dragoste, nici un jurământ. Se aşează la casa lor, intră în griji, fac la copii, se închină, îmbătrânesc, încep să se uite spre munte, aşteptând cu rost şi cuviinţă sfârşitul cel de obşte. Cel mai frumos cuvânt de dragoste ce se rosteşte sub şindrilele sau prunii ăştia, o singură dată în viaţă, ar fi următorul: „Bărbate, aş vrea să mor înaintea ta!…” Vezi paltinul acela tăiat? Pe sub pământ, rădăcinile îi sunt încă vii, el continuă a trăi încolăcit de rădăcinile celui tăiat. Se spune vreun cuvânt, e nevoie de vreo juruinţă? Nimic. Dragostea, la noi, aici, nu e chin, nici întrebare, nici reciprocă scurmare şi pândă. Dragostea e tăcere, e umbră şi vis. E mai-mult-decât-cuvânt: e noimă şi rost, primire şi trimitere; e muntele alb sub care vom plesni ca mugurii, într-o altă veşnicie…”

(Adio, Europa! – I.D. Sîrbu)

Alt fragment e aici.

O recenzie excepţională la această carte o găsiţi acilea. Realizată de Silviu Man.

Anunțuri

Un răspuns

  1. Mulţumim dragă Trestie pentru minunatele cuvinte împărtăşite. Dar apare o problema (mă rog, pe lângă multe altele, şi mă refer la mine acuşi): deţinând o gândire mai „gingaşă”, ca să-i zic aşa, am tendinţa ca de fiecare data când citesc astfel de cărţi ( care pun un diagnostic într-un mod cât se poate de savuros )să rămân aşa într-o stare de „contemplare a peisajului”… Adică:
    – Da, domnule! Aşa e! Cum se poate aşa ceva !?
    – Ei, şi ce vei face?
    – … / Asta e…

    Deci, mă cuprinde o stare de amorţeală şi am impersia că aş citi despre un incredibil loc de pe undeva de la capătul celălalt al pământului.

    Vă salut dragă Trestie de pe-o plută în derivă!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: