• Circulus vitiosus

    Faptele din credinţă întăresc credinţa. Credinţa produce fapte.
  • Sfat

    De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă.

    (Întîia Epist. către Cor. a Sf. Ap. Pavel - Cap. 10)

  • singurătate

    "dacă apropierea vă e departe,atunci depărtarea vă este deja printre stele." (R.M.Rilke)
  • leagăn

    Căci ce milă e aceea care nu ia în braţe pentru a legăna? (Exupery)
  • amprente

  • degete

  • Categorii

  • urme pe frunte şi-n palmă

  • RSS De prin lume adunate

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Mai 2008
    L M M M V S D
    « Apr   Iun »
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    262728293031  

despre cărţi, cultură şi alte lumi


   Cărţile vechi au caracter, nu mai pot fi reeducate. Iar timpul muzicii clasice e timp smuls pieirii, mântuit.

Silviu Man: Apropo de Paganini, Chopin şi Brahms, spuneaţi că aţi dori ca fiii Dvs. să vă moştenească şi pasiunea pentru muzica clasică şi anticariate. La ce bun aceste două pasiuni în vremuri aşa moderne?
Mircea Platon: Sălile de concert şi anticariatele sunt locuri unde timpul industrial se suspendă (asta dacă nu trimite primăria o echipă de muncitori silitori care să-şi facă de lucru cu ciocanul pneumatic, în preajma Ateneului sau a Filarmonicii, în paralel cu un cvartet de coarde). Am fost dintotdeauna un paseist, mi-a plăcut prezentul care vorbeşte despre trecut şi trecutul prelungit în prezent. M-am format printre oameni şi cărţi vechi. Cărţile vechi au caracter, nu mai pot fi reeducate. Iar timpul muzicii clasice e timp smuls pieirii, mântuit.
Silviu Man: V-aţi trăit adolescenţa lucrând ca factotum la o editură, Agora, fondată de tatăl Dvs. Ce importanţă a avut acea perioadă în viaţa Dvs.?
Mircea Platon: Acea perioadă a fost cea mai frumoasă etapă a vieţii mele. Şi nu e vorba numai de faptul că s-a petrecut între 17 şi 24 de ani. Nu a fost numai entuziasm adolescentin, a fost şi bucuria de a găsi oameni adevăraţi, de a dezgropa ceea ce comuniştii încercaseră şi mai încercau încă să ascundă. A fost, ca şi în cazul anticariatelor, energia pe care ţi-o dă epifania trecutului. Aşa i-am întâlnit pe Pan M. Vizirescu şi pe Ovidiu Papadima, pe care i-am şi publicat, alături de alţi interbelici precum Grigore Tăuşan, Ion Petrovici, Ernest Bernea, Ion Şiugariu sau Coriolan Gheţie. Aşa am apucat să-i cunosc pe Romulus Vulcănescu, pe Axente Sever-Popovici, sau pe minunatul pictor şi creator de muzeu Horia Bernea. Nu ne-am publicat cărţile cu subvenţii de la stat sau de la „fundaţii”. Am fost adevăraţi „mici întreprinzători”. Aşa am cunoscut şi „bucuriile” monopolului statului sau foştilor securişti în (ne)difuzarea cărţii, şi holurile kafkiene şi birocraţii scămoşi ai Ministerului Culturii, am învăţat ce greu îi e micului întreprinzător în România, am învăţat despre cum a funcţionat monopolul marilor edituri după 1989, am învăţat ce studenţi frumoşi şi dornici de învăţătură am avut imediat după 1989. Nu a fost numai o experienţă intelectuală, ci o experienţă de viaţă care mă fereşte acum de excesele elitiste ale „intelectualilor” care nu pot face nici un pas fără acompaniamentul unui cor birocratic, al subvenţiilor sau al unei liste de semnături de-ale fârtaţilor. Am învăţat singurătatea editorului de cursă lungă. Şi chiar dacă editura Agora a dispărut la capătul a aproape zece ani de activitate, continuu să editez, să „plasez” şi să descopăr manuscrise şi cărţi interesante. Continuu să practic guerilla culturală. Nu m-am predat încă.

Vinovaţi de acest interviu: bookblog.ro şi Silviu Man.

Silviu Man: Avem aşadar o cultură minoră?
Mircea Platon: Nu ştiu dacă avem o cultură minoră, dar mi-e teamă să nu avem o cultură împăiată, moartă. Şi, la noi, până şi moartea e tot un fel de minorat. Cultura română, dacă a murit, nu a murit apoteotic, ci viclean. Nu poţi canoniza o cultură care a murit din laşitate. Şi cultura română suferă de faptul că nu vrea să supere pe nimeni. E curios cum, cu o ţară plină de intelectuali ţâfnoşi şi dificili precum România, singurul lucru spontan la aceşti intelectuali e machiavelismul. O cultură e afirmarea prezenţei unui popor/imperiu etc. în lume. Ori noi nu afirmăm, ca să nu supărăm pe cineva. Noi suntem moderaţi. Fermi în moderaţie. Moderaţi în fermitate. Politicoşi. Sau nu, după cum e cazul. După cum se cere. S-a tot vorbit de faptul că eseismul e semnul lăutărismului culturii române. După părerea mea nu eseismul ne transformă în lăutari, ci faptul că suntem gata mereu să cântăm ce ni se cere.
   Azi, marxism lacanian sau neoconservatorism, ieri comunism ceauşist sau stalinist. Nu eseul e vinovat de lăutărismul nostru. Cele trei minute ale unui capriciu de Paganini sau ale unui vals de Chopin şi aroma lor de madeleină aurală nu sunt cu nimic mai puţin transfiguratoare decât o simfonie de Brahms. Sunt nişte „bagatele” cu personalitate. Or, culturii române, fie şi în avatar de tratat, îi lipseşte personalitatea (ca o excepţie, printre câteva altele, vezi dicţionarul literaturii române până la 1900 scos de istoricii literari ieşeni în anii ‘80; minunat tom!). Avem deci o cultură mare, sau mică? Nu ştiu. Avem însă, ca să-l parafrazez pe Primarul (Victor Rebengiuc) din Balanţa lui Lucian Pintilie, o cultură „atât cât ne trebuie”. Cultura unor oameni complicaţi, nu complecşi. O cultură firoscoasă, în care rarele afirmări de personalitate au corespuns cu rarele momente de triumf cultural: de la generaţia Junimistă, la cea interbelică. Statura unei culturi cred că se măsoară după numărul întrebărilor pe care şi le pune şi după modul în care îşi asumă răspunsurile pe care (crede că) le găseşte acelor întrebări.
Silviu Man: Cum a fost întâlnirea cu Occidentul? Mă refer şi la oamenii obişnuiţi, dar şi la profesorii şi studenţii din universtăţi…
Mircea Platon: Întâlnirea mea cu Occidentul, în afara călătoriilor ocazionale în Europa, a fost întâlnirea mea cu New England (Boston), Ontario, Midwestul şi California. E aşadar mai mult întâlnirea mea cu Occidentul Îndepărtat, cu America. Nu a fost uşor, a trebuit să scriu o întreagă carte (nepublicată încă) pentru ca să mă „echilibrez” (vorba lui Nae Ionescu) cu America. De la puritana New England, la amestecul de veche colonie britanică şi nou socialism european care e Ontario, la preriile Midwestului, diferenţele sunt mari. Dar cum peregrinările mele americane au fost mai ales sub semnul studiilor universitare, întâlnirea de care vorbeşti a fost una cel puţin amiabilă, dacă nu chiar pasionată. Obişnuit cum sunt cu viaţă de provincie, cel mai bine m-am simţit aici, în Ohio, în acea „fly-over country” dispreţuită de „intelectualii” de pe cele două coaste, de Est şi de Vest. Cred că aici, în inima Americii (ca şi în Europa Răsăriteană), s-a păstrat mai mult din vechea Europă decât în aşa-zisa „Veche Europă”. Şi nu mă refer la clădiri, ci la oameni şi tradiţii. Aşa că, pentru un conservator populist ca mine, e bine.
Silviu Man: Populist? Nu spuneaţi adineauri că aveţi tiraje mici, că nu aveţi rubrică la ziar şi că, spre onoarea mea şi a bookblog.ro, acesta e primul interviu acordat?
Mircea Platon: Întrebarea ta mi-a adus aminte de cineva care, auzind pe vremuri că sunt redactor la Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, m-a întrebat: „Aha, şi deci te duci în weekenduri să stai pe la mănăstiri, nu-i aşa? N-ai putea să-mi aranjezi şi mie ceva?” A fi „populist” nu înseamnă a face zilnic o baie de mulţime. De fapt, exact contrariul. Şi explicaţia e simplă. Din România a rămas numai elita, „poporul” a dispărut. După 1989, nu am auzit vorbindu-se decât de „elită”, aşa cum înainte de 1989 eram cu toţii „intelectuali”. Oricine nu muncea manual era „intelectual”. De la subinginer la gestionarul de la aprozar, cu toţii erau „intelectuali”. Sau „domni”. Pe câţi tovarăşi nu i-am auzit afirmând răspicat-recunoscător, în sprijinul Partidului şi al emanaţiei Ion Iliescu: „Pe mine comuniştii m-au făcut domn/doamnă.” Suntem aşadar, graţie comunismului, o ţară de domni, de doamne şi de elite. „Moş” sau „babă”, sau „ţăran” nu mai e nimeni. Sunt aşadar un „populist” în căutarea „poporului pierdut”. Ceea ce trece astăzi la noi drept „populism” nu e decât elitism degenerat: Vadim Tudor însuşi e un „intelectual”, şi la fel sunt şi tovarăşii colonei care îl înconjoară. Arătaţi-mi un politician, de la consilier local la ministru, care să nu-şi dea doctoratul. Sau să nu intre în masonerie, acea ilustră pepinieră de spirite alese, acea lojă de unde poţi să scuipi cojile seminţelor de înţelepciune îngurgitate în capul profanilor din stal. Problema e că în stal nu mai vrea să mai stea nimeni. Asaltat simbolic prin „demitizarea” naţiunii şi eradicat prin pauperizare şi avort, poporul român a luat-o la sănătoasa şi devine acum „popor european”, alături de ceilalţi, chinezi şi musulmani, de egale abilităţi de adaptare la mediu.
   A fi aşadar populist în România înseamnă de fapt, nu-i aşa, a fi aproape singur; aş putea spune, dacă nu m-aş teme că cititorii nu-mi vor prinde inflexiunea sarcastică a vocii, a fi o elită. Ceilalţi, cu minorităţile, sunt majoritarii, plebeii, produsele de serie. „Societatea civilă” s-a chinuit să descompună poporul român în submulţimi de „minorităţi”. Fie că eşti chel, fie că eşti gras, fie că eşti timid sau homosexual, eşti, cumva, încadrabil unei „minorităţi”. Ca atare, ai dreptul la asistenţa socială şi la autocompătimire. În schimb, devii, din om, din român, un defect. Suntem pe cale de a deveni o ţară de defecte. Dar eu mă încăpăţânez să caut poporul român, să caut călugărul care e călugăr, ţăranul care e ţăran, profesorul de liceu care e profesor de liceu: oamenii consistenţi, nu oamenii plini de sine. Oamenii care-şi înţeleg locul şi rostul lor în lume. Pentru că, în cele din urmă, astfel de oameni alcătuiesc un popor.
Silviu Man: Aveţi ceva cu intelectualii? Nu sunteţi şi Dvs. unul dintre ei?
Mircea Platon: Intelectualii trăiesc pentru idei, sau de pe urma ideilor. Cei din ultima categorie sunt mercenari, cinici, parazitari. Uneori, talentaţi. Cei din prima categorie îmi sunt la fel de antipatici. Nu-mi plac idealiştii. Secolul XX e plin de „naivi”, de „idealişti”, de intelectuali care au crezut fie în nazism, fie în comunism, fie în maoism, fie în castrism, fie în mai ştiu eu Che. Oamenii care ucid sau aprobă crima din idealism nu mi se par cu nimic mai buni decât cinicii mercenari. Ba poate că ultimii sunt de preferat având în vedere că luciditatea lor mercenară scapă orbirii ideologice şi amatorismului. Nu-mi plac intelectualii pentru că îmi plac oamenii care luptă pentru ceva concret: pentru un sat, o stradă, un cartier, un pom, sau pentru umanitatea din ei. Nu-mi plac oamenii care luptă pentru idei. Intelectualii, aşa cum am arătat cu altă ocazie, sunt un sacerdoţiu secular. Îmi plac oamenii înrădăcinaţi în umanitatea din ei, nu cei care manipulează discursuri. În timp, s-ar putea ca „intelectualii” să-mi devină simpatici, pe măsură ce vor fi înlocuiţi de rubedeniile lor androide, tehnocraţii. E ceva încă boem-profetic în intelectual, ceva legat de epoca 1750-1950, de mult hulita modernitate, care îmi e simpatic: „republica profesorilor”, cum se numea Franţa celei de a III-a republici.
   Dar a fi un „intelectual” nu e o meserie, e o pretenţie de superioritate. 
Intelectualul e un pretendent la tron, un uzurpator din naştere al regelui/boierului/preotului/patriarhului care domneşte peste şi străjuieşte rânduiala. Nu degeaba e intelectualul boem. E în neorânduială. Acolo unde modernitatea mecanicistă şi tehnologizantă a creat o ordine masificantă, intelectualii vin cu o dezordine masificantă. Cu protestul, cu petiţia, cu apelul semnat de o masă de „intelectuali”. Intelectuali sunt egocentrici, dar nu şi autonomi. Or, ceea ce mă interesează e omul care poate sta pe propriile picioare, care nu e dependent nici de mase, nici de cluburi. Ortodoxia ne învaţă că ne trecem ca florile câmpului, că suntem călători prin lume, dar şi că Dumnezeu s-a întrupat în istorie şi că ne mântuim în istorie, în interval. Concretul, biografia, realitatea, trupul aşadar contează. Nu ne mântuim lepădându-ne de realitate în favoarea ideilor, a „jocului ielelor”, ci asumându-ne realitatea. E o „cădere” care înalţă, nu o locuire în trup, o înrădăcinare care damnează, precum în gnosticism. Prefer deci intelectualilor oamenii care au o chemare. Nimeni nu are chemarea să salveze lumea, doar Iisus Hristos, şi doar puţini au chemarea să se roage pentru mântuirea sufletelor noastre. Dar îndeobşte nu e o chemare care se manifestă prin scrisul de apeluri, petiţii şi articole la ziar. Nimeni nu are vocaţie de „intelectual”. Poţi fi poet, romanicier, eseist, scriitor în fine. Sau artist. Profesor. Dar a fi intelectual înseamnă a asuma sacerdoţiul nimicului.
Silviu Man: Dacă ideile nu ne fac mai buni, la ce bun să mai citim? Dvs. pentru ce lucru „concret” luptaţi atunci?
Mircea Platon: Eu lupt pentru vechea Românie, atâta câtă mai este. Lupt pentru normalitatea pe care o mai descopăr în anumiţi oameni, pentru frumuseţea anumitor străzi vechi (sau sate), pentru Adevărul Bisericii mele Ortodoxe trăit liturgic. Scriu medieval, din fidelitate, din fidelitate faţă de oamenii care m-au format, direct sau prin cărţile lor. Nu sunt fidel unei ideologii. Nu sunt nici măcar un „umanitarist”, nu sufăr pentru soarta întregii omeniri odată cu CNN-ul. Ceea ce mă ţine scriind însă, printre altele, e amintirea studenţilor de 18-19 ani care, la târgurile de carte din anii ‘90, treceau pe la standul editurii noastre, Agora, şi descopereau cărţile lui Kant, Aristotel, Grigore Tăuşan despre filosofia lui Plotin, Ernest Bernea, Ion Petrovici sau Pan Vizirescu. Dacă nu i-aş fi văzut pe acei studenţi cum se bucurau când le dăruiam cărţile pe care nu îşi îngăduiau să le cumpere (puteam să fac asta, editura Agora era o editură mică, a familiei mele), poate că astăzi mi-ar fi mai greu să mă opun „generaţiei Polirom”, poate că aş avea un mobil mai abstract. Dar aşa, am văzut cu ochii mei ce tineri avea România la începutul anilor ‘90, şi tot cu ochii mei am văzut cum au fost îndoctrinaţi, folosiţi, risipiţi.
   Mi-a plăcut întotdeauna Sf. Apostol Toma, ale cărui atingeri confirmau realitatea. Nu scriu deci mânat de credinţă, idealistă sau interesată, în bunătatea omenirii. Scriu încercând să apăr normalitatea oamenilor pe care-i cunosc. În sensul acesta sunt, după cum spuneam, un „populist”: mă interesează omul, omul mic. Umaniştii sunt interesaţi de OM, o făptură prometeică de elită, marxiştii agită masele proletare sau minoritare dispreţuind ţăranii, dreapta neoconservatoare pare interesată doar de „piaţă” şi de bunul mers al „corporaţiilor”. Pe mine mă interesează omul normal, omul a cărui normalitate ascunde straturi după straturi de tradiţie. Normalitatea ca adevăr e normalitatea ireductibilă. Or, ceea ce mă interesează e realitatea ireductibilă a omului de caracter. Adevărul te face liber pentru că e ireductibil, pentru că nu poate fi corupt, ci doar asimilat transfigurator.
Silviu Man: Tinerii din anii ‘90 – cu ce îndoctrinaţi, de cine folosiţi, pe unde risipiţi?
Mircea Platon: Pentru a găsi un răspuns la această întrebare trebuie să ne reamintim că actuala configuraţie teologico-politică a României actuale e rezultatul unei dureroase faceri de 6 luni: 14 decembrie 1989 – 15 iunie 1990. Dacă înţelegem acea perioadă vom înţelege şi ce se întâmplă acum. Dacă înţelegem cine a controlat mass-media acelei perioade vom înţelege şi cum s-a întâmplat de-a rămas România fără lustraţie, de ce nu s-a adoptat punctul 9 al Declaraţiei de la Timişoara (care prevedea ca nomenclaturiştii PCR să nu candideze pentru funcţii publice vreme de 5 ani), de ce minerii au bătut studenţi, şi de ce muncitorii strigau „moarte intelectualilor”. Tinerii din Piaţa Universităţii (născuţi, în mare, între 1965 şi 1975) cântau, în schimb, „mai bine mort decât comunist”, răspundeau la înjurături îngenunchind şi spunând Tatăl Nostru, voiau să refacă legătura cu România normală, interbelică, prin restaurarea monarhiei şi a rânduielii româneşti.
   Dacă ne uităm însă la opţiunile ideologice ale „intelectualilor” acelei perioade, vom înţelege şi de ce viaţa noastră culturală e înţesată de marxişti. Imediat după decembrie 1989, cu unele memorabile excepţii (de la Petre Ţuţea la Horia Bernea), „intelectualii” (chiar şi unii dintre cei care au susţinut Piaţa Universităţii) s-au precipitat spre „stânga anticomunistă”. Spun „stânga” pentru că idealurile lor: civism, antitotalitarism, piaţa liberă, societate deschisă, nu sunt, în esenţă, ale dreptei conservatoare care ar fi putut pune România pe propriile picioare, ci ale stângii antistaliniste, liberal-democrate sau social-democrate. Poţi fi pentru capitalismul globalist şi împotriva marxismului doar pentru că ţi se pare că primul e mai eficient în nivelarea şi amalgamarea naţiunilor şi tradiţiilor decât al doilea. „Intelectualii” au luptat cu Iliescu de-a lungul unui front stângist: a fost lupta dintre comunismul „cu faţa umană” al lui Iliescu, în care statul şi partidul încă deţin un rol important în economie, şi „statul terapeutic” al „corectitudinii politice”. Citiţi presa vremii – mă refer la cea din anii ‘90 – şi veţi avea suprize mari. Nu numai presa din anii comunişti conţine surprize, ci şi cea din anii ‘90, presa care la o lectură reînnoită ar face să se veştejească multe papioane. De la internaţionalismul comunist, la cel al drepturilor omului sau, mai nou, al neoconservatorimului – care concepe „naţionalismul american”, sub semnul lui Trotsky, ca pe obligaţia de a impune drepturile omului şi democraţia seculară întregii omeniri – trecerea s-a făcut uşor, pe bază de supozitoare ideologic-financiare.
   De ce nu comparăm cele două decenii trecute de la Revoluţia din decembrie 1989 cu primele două decenii trecute după instaurarea comunismului în 1945. Ce se întâmpla în 1964-65? Se încheia colectivizarea, deţinuţii politici care supravieţuiseră iadului lagărelor comuniste ieşeau din închisori zdrobiţi, Nicolae Ceauşescu devenea boss-ul comunist al României, în şcoli se învăţa Nina Cassian şi Lenin, şi vechea elită cultural-politică fusese ucisă sau marginalizată. Ce se întâmplă acum, la 20 de ani după decembrie 1989? Păi, de exemplu, în Iaşi, oraşul meu natal, oraş boieresc şi tradiţionalist, se organizează, sub egida Centrului Cultural Francez şi a lui British Council, sub egida Europei aşadar, manifestarea „Stop rasism”. Afişul manifestării, cu un Lenin punkist, deci cool, pe înţelesul tinerilor de azi, a împânzit toate liceele din Iaşi. Aşadar, la două decenii de la revoltă anticomunistă din decembrie 1989, după ce procesul comunismului nu s-a făcut şi după ce ne-am petrecut anii ‘90 sub atenta monitorizare a lui Zigu Ornea şi competenta îndrumare a „Profesorului” Silviu Brucan, liceenii ieşeni sunt educaţi în spirit european prin intermediul lui Lenin. Lenin şi Che în licee, Ernu leninist la gazetă, alţii mai mărunţi dar rafinaţi povestind despre „viaţa ca film porno” şi despre marxismul lacanian, geme ţara de atâta tensiune materialist-dialectică şi se ascute, cu siguranţă, lupta de clasă conform d-lui Alexandru Cistelecan care, adevărat leninist, se declară mulţumit că, astăzi, „din fericire, lucrurile arată mult mai rău”.
   În acest context, nu m-ar mira să aflu că, în 2009, vom celebra 20 de ani de la Marea Revoluţie Socialistă Care A Dus la Înlăturarea Stalinismului-Fascist-Naţional Ceauşist şi la Instaurarea Comunismului Adevărat, care e ca programele Microsoft: suprimă concurenţa, are o groază de defecte, dar e updatat automat în reţea.
   Îi tot citesc pe „intelectualii” noştri protestând împotriva modului în care baronii locali, Gigi Becali, maneliştii şi spectacolele de tip „American Idol” strică „poporul” punându-i sub ochi exemple ale succesului pe bază de impostură, vulgaritate şi corupţie. Dar viaţa noastră culturală în genere a fost, în toţi aceşti ani, exact un astfel de exemplu: de „succes” prin lepădarea de identitate, prin prostituarea de sine, şi prin vulgaritate calculată sau imberbă. Becali, sau alţii mai puţin dispreţuiţi de „elită”, şi-a făcut capitalul financiar pe bază de relaţii cu statul. „Elita” şi-a făcut capitalul simbolic – şi financiar – pe bază de contrafaceri cu suprastatul, cu UE, Soros, SUA, ONU, UNESCO şi orice altă întrupare stângistă a Occidentului. Unde e diferenţa? E o diferenţă de probitate? Poate una de ştaif, deşi şi aia dispare în multe cazuri la o privire mai atentă. Exista vreo fundaţie care să dea onorarii de mii de dolari pentru o conferinţă conservatoare? Nu. Exista fundaţii, organizaţii, asociaţii care să susţină financiar mişcarea de stânga în România? Da. Şi-atunci de ce să ne mai întrebăm: dar de ce au dinţii atât de mari? Ca să ne înghită mai bine.
Silviu Man: Credeţi că e vorba de vreun plan bine organizat, sistematic sau pur şi simplu aceasta a fost prima alternativă a intelectualităţii româneşti de după ‘89? O naivitate de neacceptat, bine speculată, un compromis sau un plan machiavelic asumat?
Mircea Platon: În primul rând trebuie să menţionez că nu cred în nici un fel de determinism istoric: nici în teoria conspiraţiei, nici în materialismul-dialectic şi istoric, nici în teoria raselor. Ca istoric, cercetând, de exemplu, istoria Revoluţiei franceze sau a războaielor civile din Anglia secolului al XVII-lea, am constatat că explicaţiile moniste nu ţin. Nu poţi explica nimic doar prin politică, sau doar prin baza economică sau rasială, sau doar prin religie. Contingenţa, libertatea de acţiune au rolul lor în istorie. Tocmai de aceea, în numele acestei libertăţi, susţin că elitele noastre cultural-politice nu au făcut tot ce se putea face pentru o Românie normală. Ele au acţionat convinse, parcă, de o conspiraţie sau de un determinism misterios care le face să repete, de 20 de ani încoace, mantra „inevitabilităţii” secularizării, globalizării, deznaţionalizării etc. În loc să mă întrebaţi pe mine, care nu am fost „factor de decizie” în toţi aceşti ani, mai bine am merge şi i-am întreba pe cei care ne conduc sau ne luminează de două decenii încoace: ştiu ei ceva ce noi nu ştim? Atunci să ne spună şi nouă, ca să vedem dacă nu-i putem ajuta. Neputinţa lor, paradoxal mănoasa financiar, cere ajutorul nostru. Democraţia înseamnă guvernarea cu asentimentul celor guvernaţi. Românii, după cum o arată şi prezenţa la urne la ultimele votări, nu sunt guvernaţi cu asentimentul lor, ci în apatia lor. Şi fenomenul e similar întregii Europe, unde avansarea proiectului UE a dus la dezafectarea a tot mai largi pături ale electoratului. Şi cum nu ar fi aşa când, aşa cum o demonstrează cazul constituţiei europene respinsă prin referendumuri şi aprobată apoi pe furiş de parlamente, nu se ţine cont de voinţa electoratului.
   Nu am surse „oculte”, deci nu ştiu ştiu cine, cum şi de unde „trage sforile”. Tot ce ştiu e ceea ce văd în jur şi ceea ce citesc în presă. Văd că România e parte a unor alianţe internaţionale, a unor organisme supranaţionale, precum UE sau NATO. Văd că România are un Consiliu Naţional de Combatere a Discriminării care încearcă să penalizeze abaterile de la disciplina corectitudinii politice. Văd că există o judicioasă alocare a fondurilor în scopul susţinerii cauzelor noii majorităţi alcătuite din minorităţi. Ştiu că, în 1999, mi s-a spus de către coordonatorul paginii editorial/opinii a unui onorabil cotidian românesc că apreciază scrisul meu dar că ar vrea să nu mai vadă niciodată în pagină termenii „naţional/naţionalist” (o „ultimă picătură” care a dus la întreruperea colaborării mele cu ziarul respectiv şi, apoi, la expatriere). Văd deci că există o voinţă politică de a „implementa” anumite idei şi o baterie instituţională care trage în anumite direcţii. De ce s-au oferit mulţi intelectuali să fie curelele de transmisie ale acestui mecanism? Din multe cauze: din fatalism naiv sau interesat, din lipsă de originalitate, din idealism, din dorinţa de a arăta calea şi de a fi în frunte, din spirit de turmă, sau de banc de piranha, din profetism secular, din comoditate, din ignoranţă, din sectarism ideologic sau religios.
Silviu Man: În articole şi eseuri, criticaţi foarte dur stânga politică. V-aş întreba dacă există cumva şi o stângă „bună” sau dacă stânga de acum mai are cumva vreo şansă de salvare…
Mircea Platon: Vladimir Tismăneanu spunea undeva că „marxismul e o erezie creştină”. Dacă e adevărat, atunci eu, creştin-ortodox, nu pot găsi nimic bun într-o erezie. Mai mult, găsesc că această afirmaţie reabilitează implicit noţiunea de ortodoxie şi datoria noastră de a discerne originile, mecanismele de fabricare şi acţiunea prozelitistă a „ereziilor”, a acelor doctrine care rup echilibrul dinamic şi viu al tradiţiei ortodoxe pentru a accentua ilicit şi morbid doar un singur element: egalitatea în dauna libertăţii, iubirea în dauna justiţiei, libertatea în dauna cuminţeniei, trupul în dauna sufletului, sufletul în dauna persoanei şi aşa mai departe. Care e deci stânga bună? Stânga întrupată, stânga nemarxistă şi nemilenaristă (lucru valabil şi în cazul dreptei). Nu ştiu dacă mai există aşa ceva, de vreme ce noua stângă pare a avea drept scop modificarea naturii umane, reeducarea globală a omenirii. Ceea ce a început, cu stânga clasică, în mod romantic, neofeudal chiar dacă ne gândim la William Cobbett, la William Morris cu al său Arts and Crafts Movement, sau la socialiştii francezi nemarxişti care defineau socialismul drept „nostalgia catedralei absente”, pare a se fi mutat spre sfârşitul secolului trecut într-un soi de Frankensteiniadă apocaliptică, într-o febrilă încercare de hibridizare a omului: se hibridizează masculinul cu femininul, omul cu animalul, naturalul cu sinteticul, Dumnezeu cu dracul. Angelismul stângii pare a se abate şi în androginie.
   Şi acest lucru nu e evident numai la stânga, ci şi la dreapta, unde dreapta economică, adică liberalismul, e confundată cu dreapta politică, adică conservatismul, pentru a fi amândouă făcute de fapt să dispară în jobenul capitalismului corporaţiilor multinaţionale ale căror proiect antropologic nu e cu nimic diferit de al stângii secularizate: încurajarea migraţiilor masive de populaţie, ingineria socială, corectitudinea politică în chip de regulament corporat de ordine interioară, deznaţionalizare. Nu ştiu în ce măsură mai există o stângă naţională, care luptă pentru drepturile familiei împotriva marilor corporaţii şi care are la bază morala creştină.
   De exemplu, vechea stângă lupta pentru liberul acces la educaţie al tuturor, pentru dreptul tuturor de a învăţa ceva. Noua stângă luptă pentru dreptul tuturor de a nu învăţa nimic. Distrugerea sistemului de educaţie publică în Occident se datorează fuziunii dintre ideologia noii stângi şi indolenţa noii drepte. Pentru noua stângă, de exemplu, care şi-a pierdut interesul în republicanismul patriarhal, şcoala a devenit, dintr-un mijloc de educaţie şi de transmitere a unei tradiţii, un mijloc de adaptare a copilului la mediul social, un mijloc de socializare. Copilul nu mai e educat să devină un om pe picioarele sale, ci e reeducat să se integreze, să se piardă în mulţime. E îndemnat să se exprime pe sine înainte de a i se antrena sinele la şcoala marilor clasici. Şi toate acestea sub pretextul că e eliberat de lanţurile trecutului. Şcolarul e lăsat cu un suflet pustiu ca o baltă stătută, populat doar de mormolocii unor frustrări defulate prin consumism, televiziune, prozac şi masacre ale colegilor de şcoală. De cealaltă parte, noua dreaptă liberală şi anticonservatoare e interesată doar de androizi corporaţi. Paradoxul e că, distrugând sistemul de educaţie publică, stânga a făcut că doar copiii celor bogaţi să aibă acces la educaţie bună, în şcoli particulare.
   Stânga onestă pare a fi dispărut. A mai rămas doar în albume. Unii din vechii social-democraţi români, fie şi numai pentru mustăţile lor patriarhale, îmi sunt mult mai aproape de suflet decât multe dintre guşile rase ale „dreptei liberale” de astăzi.
Silviu Man: Ce aţi avut Dvs. în copilărie şi n-am avut noi?
Mircea Platon: Ce am avut eu în copilărie şi n-aţi avut voi? Timp. Un anumit fel de timp. Copilăria mea a avut calităţile defectelor ei. Faptul că, de exemplu, programul la televizor dura doar două ore, şi alea oribile, îmi lăsa tot răgazul din lume, cel puţin în vacanţe, să citesc sau să mă joc în faţa blocului. Din câte am înţeles, nici măcar asta nu se mai poate face acum: ispita ecranului de televizor sau de calculator împreună cu frica de predatorii sexuali determină părinţii să-şi ţină copiii în casă. Ce am avut? Pe lângă lucruri ţinând de specificul mizer al unei copilării comuniste în anii ‘70-’80, lucruri pe care nu le reamintesc aici pentru că ar părea inventate, am avut cărţile cu basme româneşti adevărate. I-am citit băiatului meu de patru ani cărţi cu poveşti traduse sau „adaptate” acum şi mi s-au părut de o stupizenie emasculantă astfel încât mi-am adus toată colecţia de cărţi cu poveşti de acasă, unde Făt-Frumos încă îl mai înjughie pe zmeu şi Lupul încă o mai înfulecă incorect-politic pe Bunica.
   Am avut magia teatrului radiofonic şi a discurilor cu poveşti şi piese de teatru – îi voi iubi întotdeauna pe Ovidiu Iuliu Moldovan, Constantin Codrescu, Mircea Albulescu, Octavian Cotescu, Gina Patrichi, Ştefan Sileanu, pe mai vechii Giugaru, Birlic, Forry Eterle, Nicolae Gărdescu etc. Am avut oraşul Iaşi şi poveştile lui vechi – de la Bojdeuca lui Creangă la teiul lui Eminescu – trăite de parcă atunci s-ar fi întâmplat. Am avut un tată poet şi interesat de literatură de la care am deprins gustul revistelor literare şi al epigramelor, al ironiei. În esenţă, aş spune că – şi prin basme, şi prin confraţii de epigramă ai tatei (de la Mircea Ionescu – Quintus la Al. Clenciu), şi prin contactul cu familia extinsă, şi prin itinerariile ieşene – am avut cumva şansa de a trăi într-o prelungire a României interbelice, a unei Românii patriarhale.
   Nu am avut o copilărie de „elită”. Ştiu că e la modă astăzi să te dai „boier”. Nu am copilărit printre „boieri”, ci în cartiere de blocuri, muncitoreşti sau mic-burgheze. Am jucat fotbal pe maidane. M-au bătut „golanii” sau mi-au „furat mingea de 35” sau „banii de la urât”. Am mers la o şcoală de cartier şi am fost „comandant de grupă” într-o grupă cu toţi repetenţii şi ţiganii clasei pe care trebuia să-i conving să aducă banii pentru „fondul clasei, fondul şcolii şi fondul comitetului de părinţi”, lucru pe care îl reuşeam făcând apel la misoginia lor (eram singurul comandat de grupă băiat şi le spuneam că, dacă nu „îndeplinim planul”, voi fi înlocuit cu o fată, ceea ce nu le plăcea). Am avut deci o copilărie care m-a învăţat valoarea omului mic, a croitorului, a ceasornicarului care supravieţuise comunismului, a străduţei care supravieţuise sistematizării, a profesorului care supravieţuise îndoctrinării, a târgului de munte necolectivizat unde îmi petreceam vacanţele, a „golanului bun”, cu motoretă, nevastă frumoasă şi mustaţa pe oală, care ne apăra pe noi, puştimea cartierului, de „golanii răi”. Poate de aici şi „populismul” meu.
   Ce am avut în copilărie? Integritatea marginii, libertatea maidanelor dintre blocuri în cosntrucţie, apa cişmelelor (dispărute acum), şi frumuseţea modestă a luncii Bahluiului, a florilor de romaniţă. Ce aţi avut voi? Nu ştiu, nu mă pot pune în pielea voastră. Poate că aţi avut mai multe decât noi: mai multe cărţi, mai multe haine, mai multă mâncare, mai multă libertate de a călători, mai multă muzică, mai multe filme, mai multă Biserica. Din păcate mi-e teamă că, undeva pe la mijlocul anilor ‘90, au dispărut şi ultimele rămăşiţe ale României interbelice. Cred că aveţi mult mai multe decât am avut noi şi mai cred, judecând după discuţiile pe care le-am avut cu adolescenţii sau studenţii de azi, că sunteţi mult mai „colţoşi” şi mai citiţi decât am fost noi. Singura mea teamă e să nu vă lipsească memoria. Acesta e timpul de care vorbeam la început, timp cu o textură aparte, timpul memoriei, conştiinţa că cineva/ceva ne-a precedat: „vechi” însemna în copilăria mea „bun”. Cred că asta e ceea ce mi-a dat copilăria mea. Şi asta e ceea ce se caută să li se ia copiilor de azi.
Silviu Man: Având în vedere că suntem obsedaţi de modelul occidentului şi în învăţământ, care credeţi că ar fi tratamentul preventiv pe care să-l aplicăm pentru a nu face din elevi şi studenţi „suflete pustii ca o baltă stătută”?
Mircea Platon: Cred că ar trebui să ne adunăm: adică să ne reculegem şi să ne înfrăţim. Cred că cel mai bun lucru pe care îl putem face e să vedem ce au vrut şi vor să distrugă comuniştii vechi şi noi şi să reclădim noaptea ceea ce ei strică ziua. Pentru că acum aşa e, ei lucrează legal, deşi ilegitim, la lumina zilei şi cu autoritatea statului, şi noi suntem rezistenţa. Întruparea limitează, cuminţenia stultifică, sfinţenia plictiseşte, aşa ni se spune. Dacă tinerii de azi se vor nonconformişti, atunci nu au decât să fie cuminţi, în sensul patriarhal al termenului. Să-i citească pe marii clasici, să meargă la biserică, să-şi iubească neamul şi ţara. Dacă modelul care ni se propune astăzi e „viaţa ca film porno”, nu ne rămâne decât să ne asumăm viaţa ca haiducie. Suntem îndemnaţi, suntem reeducaţi chiar, să rătăcim, să ne trăim viaţa ca un proiect estetic deschis, cu adresant necunoscut şi final în coadă de peşte. Ce putem face? Ce ne poate smulge acestei rătăciri? Repaosul? Nu, pentru că asta e moartea. Pe de altă parte, itinerariile clasice au fost răvăşite, hărţile pierdute, firul Ariadnei rupt şi încâlcit de un minotaur postmodern.
   Ce putem face deci? Să ne purtăm destinaţia cu noi: să mergem cu Dumnezeu în suflet. Să nu uităm niciodată că, dacă harta realului a dispărut, avem încă icoana lui. Ce înseamnă, concret, acest lucru? Înseamnă că nu am a da nimănui nici un sfat, nici o indicaţie de lectură, nici un mercurial bibliografic, afară de acesta: citiţi orice, chiar şi Marx, cu o icoană în faţa ochilor minţii. Trăiţi cu o icoană în faţa ochilor minţii. Nu doar ca orizont hermeneutic, sau contrapunct teologico-estetic, nu doar ca disciplină a rugăciunii şi nu ca şi îmbrobodire conformistă, ci ca prezenţă care nu îngăduie „urâciunea pustiirii”…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: