• Circulus vitiosus

    Faptele din credinţă întăresc credinţa. Credinţa produce fapte.
  • Sfat

    De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă.

    (Întîia Epist. către Cor. a Sf. Ap. Pavel - Cap. 10)

  • singurătate

    "dacă apropierea vă e departe,atunci depărtarea vă este deja printre stele." (R.M.Rilke)
  • leagăn

    Căci ce milă e aceea care nu ia în braţe pentru a legăna? (Exupery)
  • amprente

  • degete

  • Categorii

  • urme pe frunte şi-n palmă

  • RSS De prin lume adunate

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Februarie 2008
    L M M M V S D
    « Ian   Mar »
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    2526272829  

Contrariul prostiei


    Contrariul prostiei, constat cu mirare, nu e inteligenta. Altfel, cum ar fi posibil sa vedem, in atatea cazuri, o inteligenta nu rareori exceptionala, oferind cele mai crase probe de prostie, ca suficienta, infatuarea, vanitatea, snobismul, egocentrismul, ambitiile marunte sau, din contra, excesive: incapatanarea (care nu exclude inconsecventele deseori flagrante), intoleranta si multe altele, ce viciaza atat intelegerea si cunoasterea, cat si comportarea. Orice s-ar spune, nici indelicatetea si grosolania nu ar trebui, in principiu, sa fie compatibile cu inteligenta, cred ca se intelege.

    In fapt, inteligenta nu e nici constanta, nici omnivalenta; ea functioneaza recurent, cu o frecventa variabila, in raport cu care recunoastem cuiva calitatea de om inteligent; dar are pauze, uneori deconcentrate, cand nu de-a dreptul penibile. Afara de aceasta, inteligentele sunt eterogene si uneori incapabile sa se recunoasca mutual; cei mai inteligenti oameni sunt de o completa opacitate in alte domenii decat cele in care exceleaza.

    Ne-am obisnuit, mai ales noi, cei de formatie cum se zice „umanista”, sa consideram inteligenta numai aptitudinea discursiva, o anumita verva si libertate a spiritului si, in principal, darul de a opera cu concepte si abstractiuni; desigur, in genere avem dreptate. Dar intalnim oameni inexersati in planul acesta, inchegati in prejudecati, marginiti, intr-un cuvant prosti, care in fata unei probleme apropiate indeletnicirii lor, sa zicem de ordin tehnic sau mecanic, au aceea siguranta in privire si gest, acea autoritate superba a priceperii, pe care o imbraca mintea omeneasca in exercitiul ei specific, cel de a se aplica direct la obiect, de a discerne esentialul si de a-l raporta la generalitate. Si atunci mai putem spune ca respectivii prosti sunt complet lipsiti de inteligenta?

    De altminteri, originea functionala a inteligentei a fost nevoia de orientare si adaptare a fiintei umane in lumea realitatilor; asa cum o definea Bergson, ea e le moyen de se tirer d’affaire. Finalitatea si ratiunea ei suficienta sunt de ordin pragmatic. Aceasta e inteligenta de care dispune orice om, exceptand, fireste, cazurile clinice de oligofrenie. Toata lumea, deci si toti prostii, poseda aceasta minimala si functionala inteligenta, chiar daca la unii nici ea nu functioneaza cu perfecta promptitudine si eficienta. Dar cam acesta e sensul frazei lui Descartes cu care incepe Discurs asupra metodei: Le bon sens est la chose du monde la mieux partagee; numai ca, de fapt, nu e vorba de bunul-simt, ci de simtul comun. Dincolo de aceasta comuna si minimala inteligenta, cealalta, pe care o admiram pentru stralucirea sau patrunderea ei, pentru capacitatea ei de speculatie teoretica si abstractizare, e de fapt o hipertrofie paradoxala, ce-si depaseste si pierde finalitatea practica; de aceea se si diferentiaza pana la heteronomie. Din pasiunea gratuita a cunoasterii, din obsesia adevarului, cei pe care-i pretuim ca oameni inteligenti se descurca de obicei mai prost in viata decat prostii si ajung uneori sa-si neglijeze interesele si chiar sa lucreze impotriva lor, pastrand totusi, cum spuneam la inceput, loc destul pentru prostia propriu-zisa.

     Daca, asadar, inteligenta nu e compatibila cu prostia, ce alta insusire o exclude si, exonereaza de ea? Trebuie sa fie una, desigur, care sa implice si inteligenta, dar sa-i dea o garantie constanta. Inteligenta singura nu e suficienta, dar fara ea totusi nu se poate.

    Care sa fie acea mantuitoare insusire? Sigur nu e geniul: prostiile geniilor nu sunt putine, desi parca, in genere, de alta anvergura decat ale indivizilor doar inteligenti. Cred ca, de fapt, contrariul prostiei e bunul-simt, insusire deloc egal impartita, orice ar spune Descartes. Bunul-simt nu tolereaza acele penibile slabiciuni pe care le enumeram la inceput si cenzureaza aberatiile, oricat de briliante sau ingenioase, ale inteligentei singure. Dar bunul-simt este, daca ne gandim bine, un cumul de virtuti morale, ca echitatea, masura, autocontrolul, reprezentarea alteritatii etc., intr-o foarte larga cuprindere. As impinge gandul meu mai departe, spunand ca cel mai activ raport de antinomie cu prostia il constituie iubirea, care implica atat eticul, cat si esteticul, si care nu e autentica si intreaga fara participarea inteligentei. Prostia este capabila de iubire: sa nu insele succedaneele acesteia. Dar, fiindca iubirea se identifica, in aparenta, prin relatia cu un obiect determinat, care-i disimuleaza generalitatea (de fapt, incorporand-o), putem s-o indicam aici prin virtualitatea sau aptitudinea ei, care e bunatatea. Un sot n’a pas assez d’etoffe pour etre bon! – spunea La Rochefoucauld. Contrariul prostiei trebuie cautat in planul etic. Un om bun nu e niciodata prost.

(Alexandru Paleologu – Bunul simt ca paradox)

Anunțuri

9 răspunsuri

  1. trestie, 🙂
    cum te poate face sa zambesti amar un ganditor.

  2. Ptiu, calca-m-ati toti pe simtul de galceava. Nu pot rezista nici de data asta 🙂 De fapt, pun pariu ca Paleologu se astepta la o disputa ceva.

    @yume: nu e cazul sa zambesti amar. Asta e, in mare, in conformitate cu principiul „fericiti cei saraci cu duhul”, ceea ce implica faptul ca mult, mult mai multi oameni nu sunt prosti, adica sufera de contrariul prostiei – ceea ce (discutabil) e bine.

    Sigur, depinde cum definesti prostia. Poti spune bunaoara ca daca un ins face ceva ce nu-ti place, e prost. Daca te calca pe bombeu, e prost; daca iti f*e una, e prost; daca ii f*i tu una si te doare pumnul, e prost. La urma urmei, lucruri ca intoleranta, incapatanarea, vanitatea, sau suficienta nu sunt peste tot semne de prostie, si nici printre noi, cei crestini, nu au fost mereu astfel si am dubii ca sunt si acum, pentru toti.
    E mai util sa spui ca inteligenta e opusul prostiei, pentru ca daca alegi sa faci rau, sa fii un nemernic, sa ranesti si sa folosesti semenii tai, daca iti alegi ca finalitati si ratiuni doar lucruri josnice, nu e obligatoriu sa-ti faci treaba prost. Poti sa o faci foarte bine, poti sa fii un profesor Moriarty sau o Lucrezia Borgia si sincer, daca cineva ii poate acuza pe acestia de prostie… ei bine, e subiectiv zic.
    Daca vreti sa aveti o opozitie clara, care sa includa binele si raul, latura etica – cautati-o in dialogul Gorgias 😉

  3. Ah Trestie, unul din pasajele mele preferate, din cartea asta care mi-e atat de draga.. Multam fain.

    Yume Vis de Ceai, Paleologu nu e amar 🙂 a fost si ramane un splendid charmeur, razand cu pofta, vorbind despre trecutul lui de dandy iubitor de frivolitate (in sensul boieresc), autoironizandu-se in cel mai splendid si elegant mod.

    Iaca si pe Deroude.. Domnule, iar ne (dez)batem :), Cel care iubeste nu poate fi prost, chiar daca neinitiatii il pot considera ca atare. Iubirea este cea mai mare inteligenta posibila.
    Ah, v-ati iesit din mana, nici o trimitere subcutanata in asta scriere a Dv? Tztz..

    Tresty, imbratisarea akyeana fie cu tine.

  4. A-l bate pe Fischer la sah ar fi fost cea mai mare inteligenta posibila 😉

    Nu ma pronunt asupra iubirii. Ma intreb insa daca prostia si inteligenta sunt proprietati intrinseci, apriorice deci sentimentelor, ori nu. Astfel, de exemplu, un prost natural se indragosteste si deodata e cel mai inteligent om din lume. Dupa care se desparte si redevine prost? Exista o cauzalitate intre iubire si inteligenta, in mod discursiv?
    Si in plus de asta, de ce il sprijina argumentul iubirii pe Paleologu – pentru ca eu cred ca sustine mai degraba teza mea: inteligenta e opusul prostiei.

    Tot ce zici despre Paleologu, subscriu 100%. Dar un charmeur pe care doar stai si-l asculti, salivand, ca pe un god, se plictiseste repede 😉 Trebuie sa vorbesti cu el.

  5. Stimabile, ma repet – insa e vorba de un alt fel de inteligenta aici, nu cea opusa prostiei, nu inteligenta „desteapta”, … inginereasca (scuzata-mi fie lovitura sub centura).

  6. Ah, fi-r-ar. Sunt dezamagit. Lasa-ma sa preiau eu hatzurile apararii lui Paleologu:

    ‘Stimabile, prostia este o proprietate intrinseca a tuturor. Einstein spunea ca Universul si prostia sunt singurele lucruri infinite dar despre Univers are dubii – si tind sa am si eu de altfel. Singurul lucru care ne innobileaza, in prostia noastra nativa, sunt sclipirile de inteligenta si de spiritualitate care nici macar nu ne apartin totdeauna – in speta, ceea ce un ignorant ar numi „coincidente”. Si dintre toate acestea, acel lucru care ne innobileaza si ne face sa stralucim cel mai tare e iubirea. Un om care nu a pierdut niciodata aceasta stralucire nu stie ce inseamna sa se scufunde in intuneric si sa „redevina prost”.’

  7. o, nu, nu, nu, cum sa fie paleologu amar? eu eram, aky, da mi-a trecut, m-a lecuit deroude din 2 miscari 🙂

  8. Ahhh, Yume-Vis-de-Ceai, nu stiu daca sa ma bucur ca am inteles eu gresit, sau sa strig „tradare, te dai cu deroudul!” 🙂

  9. aky, amandoua! 🙂 🙂 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: