Ş. Foarţă ştie de mine! 🙂
Dintr-o trestie (de zahăr) aş putea să-mi tai un flaut
cu un foarte galeş sunet, cu un mult prea dulce gust,
şi cu flautul sau trestia (de zahăr), să te caut
printr-un peisagiu-ngust.
Împregiurul fiecărui luminiş e întuneric, –
de aceea e feeric
luminişul, în cristalul cărui, ca-ntr-un millefiori,
stau şi smalţul li(e)belulei, şi mirosurile florii.
Codrului cu luminişuri, însă, am să-i dau ocol,
pentru că mai cred şi astăzi că, pe-o pajişte verde,
mult mai bine ţi-ar sta ţie, sub un cer de alcool,
când revin de la păşune vitele, cu protocol,
şi-auzi dangătul tălăngii, plescăitul unei merde.
*
Am rămas ca o troiţă în mijlocul unei trivii.
După tine mă tot uit.
Iezi aleargă după fluturi, capre scutură olivii:
chipu-Arcadiei ferice nu e chip să-l uiţi, să-l uit.
Acolo, un râu de lapte între două vârste cură,
cu-ale cărui spumegate valuri, cum Leandru, lupt…
Ci mai ţii aceeaşi roşie floare de-oleandru,-n gură?
Măduva acelui flaut, noi, de mult o vom fi supt.
Filed under: trestioase |
Lasă un răspuns