Acum un an şi mai mult, spuneam convinsă că Putem să regăsim numai ceea ce nu am pierdut niciodată.

Însă corect ar fi  Nu vom regăsi ceva ce nu am avut niciodată.

În troleu. Cald, plictiseală, vacanţă. Nu se cunosc, dar îşi vorbesc

Ea (9 ani): Te doare când mori? (lumea din jur pufneşte în zâmbete mature)

Eu (un pic mai în vârstă…): Nu.

Ea: Dar tu de unde ştii?

Eu: …

Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.

Vreme este sa te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit.

Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.

Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.

Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrătişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare.

Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.

Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti.

Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti.

Este vreme de război şi vreme de pace.

(Ecleziastul – 3:1-8)

Horaţiu Mălăele este un actor desăvârşit. Actor de teatru. Viu, profund, adânc. Uriaş.

Nunta mută este un film. Un film regizat de un actor genial.

Rezultatul? Un kitsch, colorat strident şi vulgar, ce vrea, tocmai prin culori, să transmită un mesaj profund. O amestecătură de  mici elementele artistice cinematografice culese din filme mari şi geniale văzute de regizor prin tinereţile sale. Totul este un haos.  Sari din Fellini în Chaplin, din Chaplin în Moromeţii lui Preda, de la satul tradiţional românesc la scene rupte parcă din Aventurile lui Tom Sawyer şi te gândeşti mereu ce-o să faci dacă o să cazi până la urmă în r… Rai.

Nu, în Rai sigur nu o să ajungi după ce îl vezi. Ai prea multe gânduri negre. Filmul te şochează prin lipsa de unitate, lipsa de sens şi te oboseşte îngrozitor pentru că te întrebi pres des ce caută supranaturalul (de altfel, foarte prost expus) într-un film realist. Adică ce caută Harry Potter în La vita e bella?  Probabil că mătura fermecată nu avea gps şi au greşit adresa…

Filmul deranjează prin faptul că te simţi uneori prost(it). Orice subtilitate cinematografică ori metaforă vizuală este dezgolită de mister, fiind explicată de două ori şi apoi scoasă în faţa clasei – o inexplicabilă teamă ca nu cumva spectatorul, săracu’, să nu înţeleagă! Glumele sunt lungite şi cam fără haz – în loc să ţi se ridice colţurile gurii şi să ţi se vadă dinţii ca la colgate (pentru că, da!, ăsta ar fi rostul anumitor scene), te pomeneşti că ţi se ridică o sprânceană şi simţi cum nivelul de endorfină scade brusc, invers proporţional cu tensiunea arterială. Iar momentele de “suspans” sau cele care ar trebui să-ţi ridice părul din cap te surprind pentru că nu înţelegi de unde vin, unde vor să ajungă şi… ce caută acolo??

Chiar şi subiectul (să zicem principal, pentru că filmul este, de fapt, îngrăşat ca o maioneză cu zeci de alte mici subiecte sub formă de drame şi of-uri tipice românului postdecembrist) este prost ales. Cred eu, unul total nepotrivit stilului mălăelistic.

La sfârşitul filmului am avut senzaţia că regizorul şi-a adunat pe lângă el cele mai frumoase jucării (pe care, îl cred, le-a strâns cu drag), cele mai nobile idei şi sentimente istorico-patriotice, şi-a chemat toţi prietenii buni şi a început să se joace în nisip, într-o zi cu ploaie. Fără reguli, fără public, fără vreun sens anume şi fără să-l intereseze că un muţunache primit la vârsta de 2 ani nu are ce căuta lângă maşinuţa cu telecomandă ori că fetiţa de 4 ani s-ar putea să nu ştie cum să se joace cu nişte soldăţei de plumb…

Şi să mai zici că nu e dracul chiar atât de negru… Ei, sigur că nu e negru, e blond!

Într-adevăr, nu pot să închid ochii la ce este pozitiv în acest film. Imaginea este impecabilă, cadrele sunt inteligente şi nimic nu-ţi zgârie ochiul în această privinţă. Directorul de imagine merită aplauze (dacă poţi să aplauzi un film pe bucăţi…). Încă un lucru de remarcat sunt replicile din film, care, cu unele excepţii, sună natural şi sunt frumos construite. Altceva, nu ştiu ce să mai adaug, dar sper ca de pe umărul drept să mi se şoptească un update pozitiv la acest post.

Filmul este de văzut. După ce îl vezi şi răsufli puţin neuşurat, poţi să arăţi cu degetul şi să zici mustrător: AŞA NU!

- Ce mai faci?

- Rămân. Apoi, într-o zi o să plec.

- De ce?

- Aşa e viaţa. Şi moartea.

…un îngerel de fată (Simona Sindreştean) a cântat A. Marcello – Concertul în do minor pentru oboi şi orchestră:

Grigore  Lese – interviu preluat din Formula AS

- In mai toate horele tale e vorba de dragoste. Ti-e plina si viata de ea, sau te multumesti doar s-o canti?

- O vreme m-am tot agatat de dragoste. Si m-am tot tinut de ea. Dar este inselatoare. Spun versurile unui cantec: “Dragostile nu-s curate/ Ca traiesc pana la moarte./ Ori din varf, ori din tulpina/ Tot se tin cu radacina!”. Un text extraordinar de profund! Despre mine, nu stiu ce sa stiu zice… La 54 de ani, sunt derutat! Am avut incredere! Dar… Stii ce vreau sa-ti spun? Mie mi-o fo’ mai draga muzica! Mai draga ca orisice pe lume. Muzica nu m-a tradat. Si nici eu pe ea. Ca-n jurul aceste lumi, a muzicii, s-au tesut si alte povesti de iubire – de femeia mea, de copchil, de parinti, de surori, de prietini dragi, unele din acestea au fost cand mai caldicele, cand s-au racit de-a binelea. Ca unii nu m-au inteles, ca altii nu m-au sprijinit atunci cand am avut nevoie, ca multi m-au iubit conditionat sau interesat… Sau, poate, eu i-am facut sa-si schimbe atitudinea fata de mine, pentru ca sunt, stiu, un om extrem de dificil si de capricios… In fine, am inteles ca, daca vreau sa fac muzica la nivelul exigentelor mele, trebuie sa ma sacrific, sa-mi sacrific relatiile, dragostele, viata mea personala. De aceea, in 2001 mi-am lasat la Cluj casa, femeia si copilul (de fapt, un tanar de 20 de ani, atunci), ca sa vin la Bucuresti. Sa fiu al “nimurui”, dar sa ma tin de muzica cu toate puterile mele: mi-am dat doctoratul, am devenit profesor la Conservator si la Facultatea de Litere, la sectia de etnologie si folclor, realizator de emisiuni in televiziune si-n radio, pe posturile nationale (”La portile ceriului”, pe TVR Cultural, premiata cu Marele Premiu APTR anul trecut, respectiv, “Drumurile lui Lese”, pe Radio Romania Actualitati), am proiecte de anvergura, cum e cel pe care-l derulez acum cu Institutul Cultural Roman, “Ultimii rapsozi”, si care se intinde pe un an de zile, particip la mari festivaluri internationale si am concerte de mare tinuta peste tot in tara si in lume. Cati stiu ce pret am platit eu pentru aceste succese?

- Dar tu ai venit la Bucuresti si de dragul cuiva, ca sa fim cinstiti…

- Dara… Apai peste tate satele si orasele Romaniei, daca-mi pun mintea, gasesc cate-o draguta. C-asa-i dragostea asta, cand nu te astepti apare. Dar o femeie care sa ma accepte asa cum sunt, sa ma ajute si sa ma sustina si in profesia mea, greu ii de gasit. Alaturi de mine e de sapte ani o fata frumoasa si desteapta, care imi poarta de grija. Nu stiu cum ne-a fi norocul… Imi dau seama ca o noua casatorie ar insemna pentru mine o limitare a libertatilor mele de artist. Dar ea pare ca intelege asta. Cel putin, pana acum… Desigur, ai putea spune ca e foarte comod pentru mine asa… Uneori, nu e! Deloc! Ca unii m-au judecat, ca altii m-au hulit, ca artist eu nu m-am facut de ras niciodata. Mi-am urmat crezul meu si nu am facut din el o sursa de castig. Nu sunt bogat. N-am decat o masina cu care merg in drumurile mele, acolo pe unde am concerte. Costumele si instrumentele mele, fluierele, fagotul, toaca… Ce-mi mai trebuie, decat sanatate, ca sa pot canta? Casa? Am la Cluj, stau in ea feciorul meu, Ciprian, de 27 de ani, specialist in Informatica, si cu mama-sa, Voichita, adica Maria Lese, ca a vrut sa-i las numele cand ne-am despartat cu acte. Si a mai vrut sa-i las un clop de-al meu, sa ramaie-n cui. Sa-l vada ie acolo, sa creada ca poate m-oi intoarce-odata. Daca nu, ne-om intalni in ceea lume!… Si-apoi, ce casa-mi mai treba mie? Coparseu din patru lemne, cand o vrea Domnul! Ha…

- Nu fii sumbru tocmai cand vorbim despre dragoste…

- De ce? Si moartea, ca si dragostea, fac parte din viata. Moartea e un prag. Dragostea tine si dupa el, uneori, si dupa viata! Da!.. Eu am vazut si-am auzit de-aceste.

- Hai sa vorbim despre dragostea aceasta pamanteana: cum te-a prins in mrejele ei, cum ai cunoscut, fecior fiind, la tine-n satul tau lapusan, dragostea dintai? Si cum ai fost educat sa primesti si sa traiesti sentimentul acesta?

- Pai, simteai asa, ca pe cand iti cresteau tuleiele, parintii nu-ti mai spuneau: “Hai, daca ti-ai gatat treaba, mai du-te si tu sa te joci!” ci, “Mai du-te si tu la fete!”. Asta insemna ca, fete si baieti, nu mai jucam jocurile copilariei, amestecati, ci altfel de jocuri, pe care abia acum le desluseam. De pe la 13-14 ani, ne cam separam. Fetele stateau la poarta, asteptand feciorii sa vina la vorba. Le spuneam cate cele, le cantam, ca stiau toate ce glas am, apoi, cand se lasa inserarea, le prindeam pe dupa mijloc si le strangeam in brate si le furam un sarutat, mai mult o pupatura, la inceput, pe obrajii, iar apoi pe gura rumena. Toate purtau in san busuioc, lamaita sau rozmarin, parfumurile dragostei. Nu eram timid, dar nici obraznic, faceam totul cu masura si curatenie, cu responsabilitate sifrica de Dumnezeu, cu constiinta barbatului ce urma sa devin, as putea spune. La Craciun, iarasi, nu mai colindam impreuna cu fetele, ci ele ramaneau acasa, sa astepte pe cei cu care se tineau dragi, ca sa le colinde de fete mari. De pe la saisprezece ani, eram in perechi de-acum. Ne duceam impreuna la joc, in sezatori, la petreciuri. Prima mea draguta, o tau minte, a fost Liana. Eu eram pe-a saptea, ea pe-a sasea. Ne trimiteam biletele, ne dadeam intalniri dupa scoala, o conduceam acasa si mai stateam de vorba in poarta cu ea, pana ce ne uita Dumnezeu si o striga mama-sa. Era un fel de joaca de-a dragostea, niste emotii care ne ravaseau si ne tulburau privirile limpezi de copii: si inainte sa ne intalnim, si dupa ce ne desparteam, parca paseam pe nouri. Dar noi nu ne luam chiar in joaca, ne alegeam dupa cum ne placeam unul pe altul, dar si dupa cum invatam si dupa seriozitate, chiar dupa renumele familiei. Erau fete frumoase, dar erau slabe la invatatura. Nu prea-mi placeau acele, ci cele “hipane”, cu mintea iute. Pe mine, ma placeau fetele si pentru ca invatam bine, si pentru ca hoream frumos. Nebuneam fetele cu cantecul meu. Si eu, de-abia asteptam sa gat de cantat si sa ma intalnesc cu ele. Stiu c-am fost odata cu o fata in padure, la Satra, dupa pomnite (fragi), si cand am vrut s-o prind sa ma apropii de ea, ea mai rusinoasa, mi-a zis atata: “Grigore, te spui la mama!”. Si-a fost de-ajuns, am inteles. Duminica aveam vreme sa stam mai mult la vorba si la preumblare prin sat, mergeam la vedere, cum se spunea. Iar duminica dimineata, cand toata lumea mergea la biserica, imi placea sa vad cum ieseau fetele mari de prin curti, imbracate ca niste printese, cu camesi albe scrobite, lucrate cu pui, in maini cu busuioc. O priveliste grozava! Si-apoi, la joc, fiecare draguta facea la feciorul ales un strut de flori la clop. Era o mandrete.

- Dar insuratoarea nu ti-a adus implinire ca barbat, ca gospodar la casa lui, ca tata?

- M-am insurat fecior, la 25 de ani. Si eu si fosta mea sotie, Voichita, am mers curati in fata altarului, ca asa credeam si asa fuseseram crescuti sa fim: neatinsi inaintea nuntii. Am “vorbit” sapte ani inainte de casatorie. Am fost colegi la liceul de muzica din Baia Mare. Studiam impreuna, ne stimulam reciproc, aveam o lume impreuna. Relatia noastra s-a bazat pe munca si pe respect. Si ne-am tinut unul de altul, n-am umblat asa, “a vraiste”. Casatoriile erau “de tiis”, nu de lasat. Chiar daca la noi, in Lapus, casatoriile nu porneau totdeauna din capul tinerilor, ci dintr-al parintilor. Ca fiecare vedea un interes, iar dragostea ramanea in planul doi. De exemplu, in Lapus, daca un susanar (din Suseni, satul de sus) voia sa ia o fata din Josanari, adica din satul de jos, care era mai sarac, iesea discutii si parintii se opuneau. Conta foarte mult neamul. Pe mine nu m-o salvat neamul, ci nebunia mea cu muzica. Asa ca cine-o vinit dupa mine n-o vinit dupa neam, ci dupa mine ca om. Si pe urma, trebuia sa ma-nsor, ca-mi trecea vremea apoi. La 25 de ani, eram la limita, pe urma, catre 30, eram deja fecior batran. Si-apoi, leatul meu se cam insurase. Daca treceai de 30, nu mai merea nimeni dupa tine, puteai fi de orice neam. Si daca te duci la o fata un an, doi, trii, apai ori o iei, ori o lasi, te hotarasti. Or eu, sapte ani m-am tot tinut de ea. Faceam mari eforturi sa merg din Targu Lapus in Tamaia ca s-o vad, ca aveam, ca n-aveam bani de rata, ca era un autobuz la o zi. Dragostea ma purta pe drum, nebun. Cand m-am insurat, eram deja amandoi profesori de muzica, iar dupa zece ani, ne-am dus amandoi la Conservator in Cluj si l-am facut si ne-am luat si licentele. Asa ca viata noastra o fost tot truda si studiu. Si pe urma, cand a fost sa ne linistim din partea asta, nu ne-am mai inteles. De ce-am luat-o? Ca mi-a placut de ea: era cuminte, serioasa, harnica si studioasa. Aveam incredere in ea, era o fata buna. Dar ii lipsea tocmai nebunia aceea, arderea in care traiam eu. Ea era retrasa ca o calugarita, rece, fara patima. Eram amandoi ca uleiul si apa. Cred ca ei ii trebuia nu un nebunatic ca mine, ci un om mai linistit, un om de casa. Si, totusi, am tras-o dupa mine pe unde m-am dus: la conservator in Cluj, mai apoi in concerte, impreuna.

- Cand ati aparut impreuna pe scena, in anii ‘90, ati facut mare succes: imbracati in haine albe si lungi, ca doi ingeri coborati pe pamant, tu cantand din grumaz, ea batand toacele… Aveati spectacole formidabile, si in tara, si in strainatate.

- Da, dar acum am alte formule de spectacol. Si acestea foarte bune. Dupa ce ne-am despartit, Voichita a scos un disc. Un album cu cantece de dragoste. Nu ca sa-mi arate ca stie sa cante, ci ca sa-mi spuna ce-i in sufletul ei. Si eu am inteles: “Mai badita, de ai minte/ Cumpara-ma, nu ma vinde./ Mai badita, de ai bani/ Nu ma vinde la dusmani”. Ori: “Cand eram nevasta noua,/ Auzeam cum pchica roua./ Cand eram nevasta buna,/ Auzeam cum pchica bruma./ D-amu n-aud nici cand tuna”. Dar stii ce, asa-i pe lumea asta: dragostea se si consuma. Se pierde, daca nu-i intretinuta ca un foc.

- Ce s-a intamplat apoi? Ai simtit ca se incheie o etapa, ai avut nevoie de o schimbare: ai inlocuit, pur si simplu, dragostea veche, cu alta noua?

- Casnicia nu era pentru mine, si am simtit asta de la inceput. Numai n-am luat in seama, am crezut ca se poate face un compromis. Am facut nunta in satul socrilor, la Tamaia. Spre dimineata, cand oaminii s-or dus, am mai ramas cativa. Eu, tata si Ionu lui Hodis, acesta din urma s-o dus pa ceea lume anul trecut, prietin bun, cu care-am fost eu la oi. Si mi-o cantat atunci, in zori, o trompeta. Un coleg, profesor, il cheama Barz. N-am sa uit veci, mi-o cantat cu trompeta asa de trist, ca o serenada. Si-atunci, ca un fior, mi-o parut rau ca m-am insurat. Ca nu mai puteam sa plec acolo unde ma purtau visurile mele. Ca “mi se opreau cararile”, cum spune un cantec din ritualul de nunta, ca aveam acum alte responsabilitati, ingradiri. Meream la vie, la coasa, la fan. Duminicile mi le petreceam la socri, care ne tineau si copchilul. Eram o familie normala, ca sa zic asa. Douazeci de ani mi-am vazut de casa, de copchil si de femeia mea, nu mi-o trebuit alta. De-acolo inainte, n-a mai fost asa. Mi-am dat seama ca nu poti fi si artist, si duce o viata obisnuita. Nu pot sa spun ca succesul m-a bolunzit, ca tot mergand cu cantecul prin lume mi-au iesit in cale fel si fel de fete si femeiusti. Dar… stii, cand te mariti cu un artist, trebuie sa stii ca nu-i un tractorist si sa-i ceri sa mearga la coasa, ori sa stea acasa de Craciun, cand el are de mers la concert. Si tot am mai stat cu femeia mea. Douazeci si cinci de ani si cu sapte ani inainte de casatorie, is treizeci si doi de ani. Eu nu-i caut ei vina, ca a fost buna, saraca… Dar numa’ pan-acolo. De la jumatatea vietii incolo, cand aduni mai multe nemultumiri decat bucurie, vrei o schimbare, o revolutie in fericire. Nu pot eu sa dau retete de viata si nu stiu daca-i bine cum am facut eu. Dar daca un prietin ma-ntreaba: “Uite, Grigore, mi-am gasit draguta noua. Tu ce zici, sa-mi las femeia me?”, eu ii spun: “Nu! Stai si rabda.” Mai ales daca-s copchii mici. D-apai al meu o fo’ mare. Si tot cred ca l-am suparat tare cand am plecat de-acasa. Dar poate mai tine la mine, macar ca-si aduce aminte cum il invatam corinde si cum il trageam cu sania cand era mic… Ma gandesc cu drag la perioada aceea… Ii luam pe amandoi si umblam iarna la corindat prin tate satele, prin tate coclaurile, de nu mai puteam iesi inapoi de omat mare ce era…

- Ti-e draga lumea, Grigore?

- Draga rau! Ca trebuie sa stii, eu am avut si multa dragoste de oameni. Amu, lumea care-mi era draga cam merge spre apus… Uneori imi spun ca nu e bine sa ma tot raportez la trecut, sa fiu nostalgic. Dar in lumea in care traim astazi, eu nu gasesc nimic trainic, de care sa ma agat. Toate valorile ei sunt fara radacina. De aceea, daca merg in drumurile mele in tara, pe sate, si gasesc o comunitate inchegata, care traieste in rostul ei stravechi, cu oameni care traiesc in curatie si demnitate, imi pare ca am gasit aur, comori nepretuite. Si cum iti spuneam, mai am doar cativa oameni buni in jur. Multi dintre prietinii mei buni s-or dus si eu ma simt din ce in ce mai singur. Cand merg in Lapus, merg sa-i vad la cimitir. In ultima vreme, am o suparare pe care n-o pot explica. Aceea ca oamenii de omenie, de nadejde, oaminii cu care umblam peste tot, s-or dus d-aci in lumea de dincolo: Ioan Alexandru, Vasile Sav, Vasile Latis, Gheorghe Muresan si altii ca acestia. Fiecare avea talantul lui si nebunia lui. Pe toti ne aduna la un loc muzica, ideile frumoase, idealurile. Era o boema… Si chiar daca eram in plin comunism, eu n-aveam treaba cu asta. Cantam pe strada, in gura mare: “Mai, ungure, casa ta ii stepa din Asia”. Ori strigam, noaptea: “Propun CAP in Texas!”. Sau cantam corinde despre lagarele din Rusia. Securitatea ma lasa in pace, nu stiu acum de ce, ca pe altii ii lega si pentru mai putin lucru. Probabil, ma credeau bolund. Si aveam libertatea mea. N-am fost niciodata un om si nici un artist usor de inscris in sabloane. Eu toata viata am fost un “ulicau”, omul ulitii, pe drumuri mereu. Astazi is aici, maine in Cluj, poimaine-n Lapus, si-n ziua urmatoare la Viena ori la Paris. Asta presupune muzica mea. Cine vrea sa traiasca asa, bine, cine nu… Poate-ntr-o zi mi-a trece nebunia asta cu muzica, si-atunci am sa beau doar sifon, merg la liturghie duminica, plimb copchiii cu carutul prin parc, vin acasa si ma uit la televizor. Dar atunci nu mai am pretentia ca-s mare artist.

- Grigore Lese, ti-ai pierdut vreodata mintile de prea multa iubire?

- D-apai, cum! Uitam de toata lumea, eram fermecat. Am umblat dupa iubit si-n capita cu fan, si sub cires, si pe langa rau, si pe ploaie, si pe arsita, si pe omat. Ca dragostea asta-i ca si o boala. Dar povestile astea au trecut tot asa de repede cum s-au aprins. N-au fost sa hie! Dar daca nu le traiam, mi-ar hi parut rau. De aceea, cand cant cantecele mele de dragoste, stiu bine ce spun ele, le retraiesc. Eu nu stiu daca tinerii de astazi se mai indragostesc asa. Mi se par foarte calculati, foarte egoisti, nu dau totul, nici macar in dragoste, nu tin seama de suflet. Lumea pare grabita sa faca bani, sa aiba putere, nu sa traiasca frumusetea vietii. Iar crezul meu a ramas cantecul adevarat. Si am tinut de asta. Hulitorii mei s-au inselat. Nu m-au judecat bine. Nici nu-i cine sa ma judece pe mine. Numai Dumnezeu!

Nu sunt oare douăsprezece ceasuri într-o zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că el vede lumina acestei lumi;

Iar dacă umblă cineva noaptea, se împiedică, pentru că lumina nu este în el.

(Ioan 11: 9-10)

Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?

Sau ce ar putea să dea omul în schimb, pentru sufletul său?

(Marcu,  8: 36-37)