(Tan Taigi)

“Campul alb, oile negre, cin’ le vede nu le crede, cin’ le paste le cunoaste.”, spune o ghicitoare din popor.

Eu nu sunt pastor, asa ca voi ceda cuvantul marelui invatat Ovidiu Barlea:

“Spiritul uman a mai simtit nevoia de a ocoli anumite exprimari suparatoare pentru cei din jur si simtul rusinii e indicat drept unul din mobilurile generatoare ale metaforei, alaturi de timiditate, sfiala. Mai mult decat aceasta, a fost precumpanitoare inclinarea omului naiv catre aspectele concrete, plastice. Imposibilitatea de a intelege anumite abstractiuni, nevoia de a si le reprezenta sub forma vie, plastica, a dus la crearea vorbirii metaforice. De aceea, unii au situat geneza metaforei in perioada cand au aparut primele notiuni abstracte. Se concede ca la inceput, atari exprimari sensibilizatoare, pentru omul arhaic, n-au fost nicidecum metafore, abia mai tarziu au fost evaluate ca atare de carturarul la care exprimarea proprie se distinge in chip deliberat de cea figurata. Metafora propriu-zisa incepe abia odata cu aparitia acestei constiinte, prezenta mai intai la omul de cultura, apoi la insul talentat din popor. Lingvistii au semnalat existenta in toate limbile a o seama de exprimari metaforice care de fapt sunt pseudometafore, intrucat in constiinta vorbitorilor a disparut distinctia de exprimare figurata, cel mai adesea nemaiexistand alta expresie pentru aspectul dat al realitatii cotidiene. “Prin zilnica tocire, cele mai frumoase, cele mai stralucite din aceste imagini au ajuns pentru noi simple sunete, cari nu ne mai spun nimic despre primitiva lor splendoare”, limba ajungand, dupa formularea lui Jean Paul, “un dictionar de metafore ofilite”. Astfel masa si scaunul au picioare, fereastra are ochi, grinda principala a casei, talpoaia, e baba, iar pop (=popa) e stalpul sustinator. (…) pe care astazi vorbitorii nu le mai simt a fi metafore si le folosesc in chip curent, aidoma tuturor exprimarilor proprii, directe.
S-a aratat de mult cum o seama de cuvinte ce denumesc notiuni abstracte, au fost la origine cuvinte concrete, dupa cum sfera unora s-a largit, iar a altora, dimpotriva, s-a restrans prin transfer metaforic. Adesea, salturile semantice sint uluitoare, avand la baza asociere neasteptate, hipertrofieri ale unor aspecte cu totul neinsemnate, incat o seama de locutiuni metaforice se revela a fi peste masura de indraznete.

Cat de mult se reazema zicatorile pe transferul metaforei se poate vedea din abaterile semiotice ale unora. In genere, ele exprima un adevar general sub forma plastica a unui caz particular, zicatorile avand deci doua valente, cea exprimata si cea subinteleasa, metaforica, despre totalitatea cazurilor particulare care se pot ivi in realitatea cotidiana. In fapt, unele sunt doar simple metafore, intrucat cazul particular exprimat nu se poate intampla niciodata, el slujind doar de modalitatea expresiva pentru notiunea data. Astfel, despre cineva care este peste masura de vesel se zice ca a apucat pe Dumnezeu de un picior, de cineva posomorat se zice ca i-au fript serpi pe burta ; de cel norocos se zice ca i-a pus Dumnezeu mana in cap ; belsugul inchipuit e plasticizat prin zicatoarea umbla cainii cu colaci in coada ; cine staruie zice ca face pe dracu-n patru, semetul da cu barda-n Dumnezeu, omul de nici e negustor de piei de closca, iar cel iute de picior fugea de manca pamantul. Atari zicatori nu mai pot fi bivalente, ramanand pure metafore care exprima cat mai plastic notiunile sau starile sinonimice de configuratie abstracta.

Asemenea zicatorilor, se intalnesc aici si proverbe monovalente care nu mai pot avea sensul propriu, enuntat in formulare, acesta dovedindu-se o imposibilitate, o fictiune plasmuita doar pentru a reda mai plastic celalalt sens, ascuns dupa metafora exprimata. (…) Ele pun in lumina un aspect al mecanismului de creatie, relevand primatul exprimarii metaforice : creatorii populari au transpus adevarul general, abstract, in cazuri neasteptat de concrete, adesea fara sa observe incongruenta. Unele nu redau nici macar cazuri imaginare, ci de-a dreptul imposibile sau absurditati. Atari proverbe ilustreaza puterea de imaginatie menita sa transfigureze principiile abstracte ale conduite umane : Casa lor e cu usa prin pod si cu fereastra pe sub pat ; Se lauda oala ca sparge caldarea ; A aruncat cu scalda si copilul ; A scos luna din fantana ; Baba batrana cu dintii de lana ; Arde moara ca sa se prapadeasca soarecii ; A cercat marea cu degetul.
Ghicitori : Pe-o casa şindilită joac-o mâţă potcovită (luna) ; Serpe vargat peste Prut aruncat (curcubeul) ; Cercelus cu coarne, fierbe in fundul oalei (racul) ; Curelusa unsa, pe sub pamant dusa (rama) ; Opinca nerasa, umbla noaptea prin casa (mâţa).
Daca metafora e in slujba sensibilizarii notiunilor mai complexe sau de configuratie mai abstracta, ghicitorile respective capata o incisivitate sporita prin vibratia spirituala care izbuteste sa se coboare la adancimi neobisnuite. Ca si in alte specii si genuri, creatorul popular se dovedeste genial si in cateva ghicitori referitoare la aspectele capitale ale vietii umane, cu toate ca specia ar fi destinata de obicei unui joc infantil, dupa opinia celor mai multi carturari. Revarsatul zorilor se vadeste astfel halucinant de lucid in aceasta ghicitoare din judetul Ilfov : Scandura crapa, viermii ies. Imensitatea e sensibilizata prin cateva metafore simple, dar adanci prin reverberatiile pe care le trezesc. Drumul e un ciung cat lumea de lung, gandul e nuia incovoiata, ocolii lumea toata.
Luciri de mit razbat si din ghicitorile despre cosmosul perceput taraneste. Luna e asemuita cu o floare de culoarea năramzei: Din deal in deal, si din vie in vie, floricica naramzie. Cerul instelat e prins Pe o panza albastrie multa puzderie, iar toate la un loc, adica cerul, pamantul, viata si moartea se incifreaza lapidar si incisiv, cu vigarea cugetarilor neasteptat de adanci : Nalt zidit, negru cernit, amar ca fierea, mai adanc ca fundul marii. Si ca intr-o alchimie medievala, astrele si elementele pamantului se infratesc dual, in perechi inseparabile, ca in aceasta ghicitoare despre soare si luna, cer si pamant, apa si foc, incropind o metafora atoatebiruitoare :
Doua merg
Doua stau
Doua dusmanie-si au.” (Ovidiu Barlea – Poetica folclorica)

Ca sa ne intoarcem o secunda la origini – Filmul prezinta imaginea unui taran badaran. O realitate gresita si urata, daca vorbim de autenticitate. Nu spun ca nu au existat Morometi care isi injurau nevestele si isi bateau fetele. Insa nu asta e reprezentativ.

Acum, daca tu te-ai referit la o subtilitate in sensul ironiei ascunse si fardate frumos, inseamna ca nu ne-am inteles… ce-i drept, taranul roman nu era coconas si nu servea masa cu furculita si cutitul, dar stia sa vorbeasca frumos in plide si sa graiasca cuvinte simple ce ascundeau vorbe pline de intelepciune. Eu vad in asta o intelepciune “subtila”, ca altfel putea taranu sa zica foarte usor “Trebuie sa taci, fir-ar mama ta, ca daca nu, intr-o zi o sa-ti iei bataie!” in loc de “Tacerea e de aur”, dar asta nu ar fi exprimat cu adevarat sensul acestui proverb si nici macar nu si-ar fi atins scopul.

Daca te asteptai la un Kant printre tarani, atunci e o problema.
Cat despre E. Bernea, nu am avut ce sa zic. Toate cuvintele lui sunt minunate si merg direct la suflet. Ma bucur ca ai scris din opera sa. Insa nu vad in acel citat de unde reiese cele ce le sustii. Da, lumea traditionala a satului s-a ghidat intotdeauna dupa un set de reguli, dupa norme morale si religioase, toate aveau un rost al lor. E frumos si curat. Dar?