“Vocatie, implinire si infrangere. Vrem sa fermecam si ne este teama sa fim fermecati. Curiozitate, viciu, suferinta, adevar si moarte. Limita odihnitoare si nelinistitoare. Mereu sus si jos. Perfectiunea dorita si nedorita. Teama si inghetare. Ne miscam intre amintiri si sperante. Inapoi, putere absoluta si puritate. Multora li se pare ca inainte este tot. Tot sau nimic. Exploram, exploatam si din cand in cand visam. Si nici mosul ofensat nu se mai arata, ca ciobanul nebun la buturuga. Si ce dureroasa este constatarea ca lucurile nu se fac singure. Facem si refacem mereu lumea din bucati.
Teatrul vremii noastre trebuie sa se miste inauntrul acestei lumi. Este obligat autorul sa aiba un mesaj? De multe ori, lipsa unui mesaj este mai fecunda, prin nelinistea produsa, decat un mesaj savant formulat. Mesajul instruieste si organizeaza, rezolva problemele constiintei teoretice si practice, iar nedeslusirea, misterul, tulbura si te lasa singur.
La teatru, oamenii invata, ramanand ei insisi. Este functia catalictica a teatrului. Lumea fermecata a poeziei? Se pare ca a ramas in urma. Ne mai putem intoarce la ea? Unii afirma ca poezia este vesnica. Faptele omului, imaginile si ideile pure ii ingaduie sa intalneasca in el adevarul, binele si frumosul. In soarele binelui suprem se intalnesc toate valorile. Daca omul vrea sau se lasa sa fie amagit, el vrea si sa stie tot. A sti frumos, a simti adevarat si a voi just, inseamna a ramane intreg. In orice clipa. Totdeauna. Nimic din ce ne apartine nu este de dispretuit; sau nimic din ce ni s-a dat. Se poate construi cu stiinta, intelepciune si iubire. Restul nu este tacere, cum a spus nefericitul print, ci bucuria nesfarsita a contemplarii adevarului.”
Philosophia perennis – Teatrul seminar (P. Tutea)
Filed under: palme
