Haiku

Oricâte lacrimi
Nu pot învia nimic.
Albastră, marea.

iuuhhh !

despre tăcere

Care dintre noi n-a stat cu cineva drag – cu mama, cu sotia, cu sotul, cu un prieten – la ceas de seara, cand amurgea, cand in jur totul se potolea? La inceput – discutie, apoi cuvintele deveneau tot mai rare si tacerea se asternea, insa ramanea in urma o anume liniste; ascultam cu luare-aminte sunetele: trosnetul lemnelor in soba, ticaitul ceasurilor, departatele zgomote de afara; apoi, dispareau si sunetele acestea si se lasa o liniste atat de adanca, o tacere a sufletului. Si iata ca in tacerea aceasta a sufletului simti dintr-o data ca ai devenit atat de apropiat prietenului, omului care se afla alaturi de tine. Aceasta nu este, bineinteles, o contopire in sensul ca un om devine altul, ci in acela ca cei doi se unesc la o asemenea adancime de traire a celuilalt, incat nu mai este nevoie de cuvinte: ei sunt impreuna, si daca iubirea este indeajuns de profunda, ei au devenit un tot.

(Mitropolitul Antonie de Suroj)

Un discurs

Acasă

sursa: LIFE

Chişinău, Basarabia

Februarie 1940

Fotograf: Margaret Bourke-White

bruary 1940
Photographer:	Margaret Bourke-White

despre flori

Rachmaninov în oglindă

La cumpãna apelor

Tu eşti în vară, eu sunt în vară. În vară pornită
către sfârşit, pe muche-amândoi la cumpăna apelor.
Cu gând ducăuş – mângâi părul pământului.
Ne-aplecăm peste stânci, subt albastrul neîmplinit.

Priveşte în jos! Priveşte-ndelung, dar să nu vorbim.
S-ar putea întâmpla să ne tremure glasul.
Din poarta-nălţimei şi până-n vale
îmbătrâneşte, ah, cât de repede, apa. Şi ceasul.

E mult înapoi? Atâta e şi de-acum înainte
cu toate că mult mai puţin o să pară.
Ne-ascundem – stins arzând – după năluca de vară.
Ne-nchidem inima după nespuse cuvinte.

Poteca de-acum coboară ca fumul
din jertfa ce nu s-a primit. De-aici luăm iarăşi drumul
spre ţărna şi valea trădate-nmiit
pentr-un cer chemător şi necucerit.

(Lucian Blaga)

Strofe de-a lungul anilor

Când prin oraş calci lin pe străzi
sămânţa ulmilor, şi-n mers
în adevăruri limpezi crezi -
mai e nevoie de vreun vers?

Când muşchiul de pădure mult
ne-alină-n vară verde dor
şi glasul picurat ţi-ascult -
mai e nevoie de-un izvor?

Când în bătaia vântului
mlădie umbli pe colnic,
pe-ntinderea pământului
mai e nevoie de vreun spic?

Când între lipsă şi prisos
ne bucurăm de câte sînt
şi cântă pe subt glii un os -
mai e nevoie de cuvânt?

Când îţi ghicesc arzândul lut
cum altul de Tanagra nu-i,
din miazănoapte până-n sud
mai e nevoie de statui?

Când hoinărind, alăturea,
noi mână-n mână ne găsim
cu ochii la aceeaşi stea -
mai e nevoie de destin?

Când împlinirile ne cad
subt galaxia ca de fum
şi prin miresmele de brad –
mai e nevoie de vreun drum?

De-ar fi să dăinuiesc nespus
în gîndul tău, pămînt ce sînt,
din răsărituri la apus
mai e nevoie de-un mormînt?

(Lucian Blaga)

Sufletul satului

Copilo, pune-ti mânile pe genunchii mei.
Eu cred cã vesnicia s’a nãscut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneste mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pãmânt undeva.
Aici se vindecã setea de mântuire
şi dacã ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e searã.
Sufletul satului fâlfâie pe lângã noi,
ca un miros sfios de iarbã tãiatã,
ca o cãdere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.

(Lucian Blaga)

Mircea Eliade la 29 de ani

Ieri, prânzul la Mircea. O discuţie de politică externă – cea mai potolită cu putinţă. Încercam să vorbesc cu indiferenţă, ca şi cum ar fi fost vorba de fapte exacte, nu de opinii, impresii şi atitudini.

Reţin o frază a lui Mircea şi o reproduc textual:

- Prefer o Românie mică, cu privinciile pierdute, dar cu burghezia şi elita ei salvate, decât o Românie mare proletară.

Şi era calm. Nu părea că-şi dă seama de imensitatea lucrului pe care-l spune.

(Mihail Sebastian – Jurnal 1935-1944)

Rachmaninov

acrobaţie

Îmi spune mama,

Un acrobat e un om care ştie în primul rând să meargă înainte. El merge pe o scândură îngustă deasupra  prăpastiei şi, ca să nu cadă, nu trebuie să se uite nici în stânga, nici în dreapta, nici în jos… Dar mai ales, el nu are voie să se uite înapoi.

Iar ca să nu fie ispitit să se uite înapoi, îşi imaginează că în spate se află un zid care se mişcă odată cu el. Un zid gros şi puternic care îl ajută uneori să se mai odihnească, sprijinindu-se de el…

Şi tu care ziceai că zidurile aduc mereu probleme..

viaţă

- Vezi mâna mea dreaptă? E moartă. Nu mai are viaţă.

- Nu se vede.

- Ştiu. Doar eu o simt. Şi trebuie să o tai. Altfel nu pot să trăiesc.

Mâna – o poveste de demult