Bucurie

Poza – Andrei Baciu 

Lumina de ieri

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată
e fruntea menită-nălţărilor altădată!

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
aurore ce-au fost, tâşnitoare, aprinse
fântâni – azi cu ape legate şi-nvinse.

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.

Caut, nu ştiu ce caut. Subt stele de ieri,
subt trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.

(Lucian Blaga)


despre amintire şi copilărie

………Copiii mei scumpi, poate că nu veţi înţelege tot ce vă spun, pentru că de multe ori nu ştiu să-mi exprim gândurile lămurit, dar să nu uitaţi ce vă spun acum şi, poate mai târziu, când veţi cugeta la cuvintele mele, o să-mi daţi dreptate. Să ştiţi că nu există pe lume ceva mai de preţ şi mai trainic, mai sănătos şi mai folositor în viaţă decât o amintire frumoasă, şi mai ales o amintire plină de farmec în anii copilăriei, petrecuţi în casa părintească. Vi se vorbeşte mult despre educaţia voastră, dar o minunată, o sfântă amintire din copilărie are poate mai mult ca orice darul de a împlini educaţia. Acela care adună cât mai multe amintiri de felul acesta pentru toată viaţa poate fi sigur că, la un moment dat, va găsi scăparea în ele. Chiar dacă n-am păstra decât o singură amintire frumoasă în inima noastră, această unică amintire ne poate da chezăşia că ne va salva cândva dintr-un greu impas. Poate că, mai târziu, cine ştie, ne vom înrăi, poate nu vom mai fi în stare să ne ferim de a săvârşi vreo faptă rea, poate c-o să ne batem joc de lacrimile semenilor noştri şi de aceia care spun, aşa cum spunea Kolea adineauri “Vreau să sufăr pentru omenire!”, poate că vom face din ei ţinta ironiilor noastre usturătoare.

………Şi totuşi, oricât de răi am deveni, ferească Dumnezeu, când ne vom aduce aminte de înmormântarea lui Iliuşa şi de dragostea cu care l-am înconjurat în ultimele zile pe care le-a mai avut, iar apoi cum am stat de vorbă prieteneşte cu toţii aici, lângă piatra lui, nici cel mai hain, cel mai veninos sau cel mai ironic dintre noi – dacă s-ar întâmpla să ajungem vreodată aşa – nu va îndrăzni să-şi bată joc de tot ce a fost bun şi cinstit în inima lui în clipa de faţă! Mai mult, poate că tocmai amintirea aceasta îl va feri de un mare păcat, poate că în momentul acela îşi va lua seama şi-şi va spune, în sinea lui “Da, ce băiat bun eram pe vremea aceea, şi curajos, şi cinstit.” Chiar dacă va zâmbi în sinea lui, nu-i nimic, adesea omul ia în răspăr tot ce-i bun şi frumos, dar o face numai din nesocotinţă. Eu însă vă încredinţez, domnilor, că, o clipă mai târziu, inima lui îi va şopti: “Nu, rău ai făcut c-ai zâmbit, sunt lucruri care nu trebuie luate în râs.”

(Fratii Karamazov)

la specialist

Crezi că de filozofie îmi arde mie?! Când îţi spun că-mi înţepenise toată partea dreaptă, de-mi venea să urlu de durere!… M-am gândit atunci să apelez la ajutorul ştiinţei medicale; doctorii, însă, se pricep de minune să pună un diagnostic, să-ţi analizeze boala exact cum scrie la carte, atâta numai că nu se pricep s-o şi lecuiască. Am dat peste un student, un exaltat. Ce crezi că mi-a spus: “Dacă n-o să mai aveţi zile de trăit, cel puţin o să ştiţi precis de ce boală aţi avut parte să muriţi!” Ce să mai vorbim de mânia asta pe care o au toţi să te trimită pe loc la specialişti! “Eu”, zice, “nu am decât calitatea de a pune diagnosticul, dar dacă te duci la cutare specialist, acela cu siguranţă c-o să te facă bine.” Nu ştiu dacă ai remarcat că medicul de modă veche, care practica medicină generală, a dispărut cu desăvârşire. Acum nu mai există decât specialişti, după cum se poate vedea din reclamele publicate în toate ziarele. Dacă ai ceva la nas, ţi se recomandă să mergi la Paris, unde, zice-se, s-ar afla un specialist cu renume european, care cunoaşte toate metehnele nasurilor. Te duci, aşadar, la Paris şi faimosul specialist îţi examinează nasul, ca să-ţi declare în cele din urmă: “Eu”, zice, “pot să-ţi dau tratament, dar numai pentru nara dreaptă, fiindcă asta e specialitatea mea. Rămâne ca după aceea să faci un drum la Viena; acolo există un specialist în nara stângă şi el o să-ţi trateze şi nara cealaltă.”

(Fraţii Karamazov)

gând

Vine iarna, iar noi ne credem încă în primăvară. Nepregătirea asta sufletească…

Haiku

Oricâte lacrimi
Nu pot învia nimic.
Albastră, marea.

iuuhhh !

despre tăcere

Care dintre noi n-a stat cu cineva drag – cu mama, cu sotia, cu sotul, cu un prieten – la ceas de seara, cand amurgea, cand in jur totul se potolea? La inceput – discutie, apoi cuvintele deveneau tot mai rare si tacerea se asternea, insa ramanea in urma o anume liniste; ascultam cu luare-aminte sunetele: trosnetul lemnelor in soba, ticaitul ceasurilor, departatele zgomote de afara; apoi, dispareau si sunetele acestea si se lasa o liniste atat de adanca, o tacere a sufletului. Si iata ca in tacerea aceasta a sufletului simti dintr-o data ca ai devenit atat de apropiat prietenului, omului care se afla alaturi de tine. Aceasta nu este, bineinteles, o contopire in sensul ca un om devine altul, ci in acela ca cei doi se unesc la o asemenea adancime de traire a celuilalt, incat nu mai este nevoie de cuvinte: ei sunt impreuna, si daca iubirea este indeajuns de profunda, ei au devenit un tot.

(Mitropolitul Antonie de Suroj)

Un discurs

Acasă

sursa: LIFE

Chişinău, Basarabia

Februarie 1940

Fotograf: Margaret Bourke-White

bruary 1940
Photographer:	Margaret Bourke-White

despre flori

Rachmaninov în oglindă

La cumpãna apelor

Tu eşti în vară, eu sunt în vară. În vară pornită
către sfârşit, pe muche-amândoi la cumpăna apelor.
Cu gând ducăuş – mângâi părul pământului.
Ne-aplecăm peste stânci, subt albastrul neîmplinit.

Priveşte în jos! Priveşte-ndelung, dar să nu vorbim.
S-ar putea întâmpla să ne tremure glasul.
Din poarta-nălţimei şi până-n vale
îmbătrâneşte, ah, cât de repede, apa. Şi ceasul.

E mult înapoi? Atâta e şi de-acum înainte
cu toate că mult mai puţin o să pară.
Ne-ascundem – stins arzând – după năluca de vară.
Ne-nchidem inima după nespuse cuvinte.

Poteca de-acum coboară ca fumul
din jertfa ce nu s-a primit. De-aici luăm iarăşi drumul
spre ţărna şi valea trădate-nmiit
pentr-un cer chemător şi necucerit.

(Lucian Blaga)

Strofe de-a lungul anilor

Când prin oraş calci lin pe străzi
sămânţa ulmilor, şi-n mers
în adevăruri limpezi crezi -
mai e nevoie de vreun vers?

Când muşchiul de pădure mult
ne-alină-n vară verde dor
şi glasul picurat ţi-ascult -
mai e nevoie de-un izvor?

Când în bătaia vântului
mlădie umbli pe colnic,
pe-ntinderea pământului
mai e nevoie de vreun spic?

Când între lipsă şi prisos
ne bucurăm de câte sînt
şi cântă pe subt glii un os -
mai e nevoie de cuvânt?

Când îţi ghicesc arzândul lut
cum altul de Tanagra nu-i,
din miazănoapte până-n sud
mai e nevoie de statui?

Când hoinărind, alăturea,
noi mână-n mână ne găsim
cu ochii la aceeaşi stea -
mai e nevoie de destin?

Când împlinirile ne cad
subt galaxia ca de fum
şi prin miresmele de brad –
mai e nevoie de vreun drum?

De-ar fi să dăinuiesc nespus
în gîndul tău, pămînt ce sînt,
din răsărituri la apus
mai e nevoie de-un mormînt?

(Lucian Blaga)

Sufletul satului

Copilo, pune-ti mânile pe genunchii mei.
Eu cred cã vesnicia s’a nãscut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneste mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pãmânt undeva.
Aici se vindecã setea de mântuire
şi dacã ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e searã.
Sufletul satului fâlfâie pe lângã noi,
ca un miros sfios de iarbã tãiatã,
ca o cãdere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.

(Lucian Blaga)